Analiza comparativă dintre România și Finlanda

Capitolul l: Cadrul conceptual

1.1 Conceptul de cheltuială publică și structura cheltuielilor publice

Cum se definesc cheltuielile publice?

Notiunea de cheltuiala publica a luat forma pe fondul evolutiei consumului de resurse, in forma baneasca, pentru satisfacerea nevoilor publice, fiind folosite cu mai multe acceptiuni, atat teoretic cat si practic, dintre care, se invoca, cel mai adesea, sensul juridic si economic.

In sens juridic, mai larg, cheltuiala publica semnifica o plată a unei sume de bani din resurse publice, angajată de crearea si functionarea entitatilor publice si, in general, de realizarea activitatilor cu caracter public, inclusiv al celor desfășurate prin intreprinderile cu capital de stat. In aceasta acceptiune, apare un complex de organisme sau entitati publice, cu competente si raspunderi fixat cu anticipație prin reglementari, cu privire la angajarea si, in final, efectuarea operatiunilor de plați, ceea ce cuprinde si configurații ale gestionarii, de ansamblu, a banului public, potrivit normelor legale.

In sens economic, cheltuiala publica precizează relatii si procese economice de repartitie a produsului intern brut, materializat in alocarea si utilizarea resurselor banesti, pentru realizarea de obiective/actiuni fiind de interes public, fie la nivel national, fie la nivel de colectivitati locale, inclusiv al entitatilor publice operative. Aceasta acceptiune cuprind procese economice de consum public al unor resurse, ce se înfăptiuesc in relație directa cu satisfacerea nevoilor de nevoi publice asumate spre a fi finantate de catre autoritatile statale.

Asadar, sub aspect economic, conceptul de cheltuiala publica precizeaza o anumita categorie de procese si relatii economice, care se desfășoara intre autoritatile de stat pe de o parte, persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, cu prilejul alocarii si utilizarii resurselor banesti, pentru infaptuirea obiectivelor/actiunilor de interes public.

In acelasi context, simbolizând o componenta fundamentala a finantelor publice, cheltuielile publice formează, in esența, un grup de legături si procese economice in forma baneasca, prin care are loc o distribuire si utilizare practică a fondurilor financiare publice. Or, in aceasta acceptiune, se vorbeste, in mod implicit despre continutul lor economic, de relatii si procese de redistribuire financiara a produsului intern brut sau chiar a evolutiei nationale, respectiv de alocare/realocare a resurselor, in avantajul diferitelor persoane fizice si juridice aflate in poziții de beneficiari ale utilitatilor sociale, inclusiv de bani publici. Astfel, asemenena cheltuieli mijlocesc transmiterea valorii, sub forme ale bunurilor si serviciilor specifice consumului public si, in principiu, trebuie sa asigure, sub aspect financiar, functionarea normala a insitutiilor de stat, respectiv indeplinirea functiilor si îndatoririle statului. In acelasi timp, continutul lor concret i-a forme specifice obiectivelor/actiunlor finantate si se afla in plan de aplicare a programelor de guvernare ale grupurilor de persoane, (partide politice), care au puterea in stat, iar in mod obisnuit, evidentiaza mutații semnificative, atat in timp, cat si in spatiu, ce corespund obiectivelor de politica generala a statului.

Pe de alta parte, caracterul material sau nematerial al activitatilor publice ce stimuleaza alocarea si cheltuirea de resurse banesti(obtinute fie direct de catre entitatile publice din propria activitate, fie prin redistribuire de fonduri publice), determina si acceptiuni dinstincte ale notiunii de cheltuiala publica. În această ipostază, conceptul de cheltuiala publica are un sens mai larg, atunci cand se refera la totalul activitatilor cu caracter public, înglobând si pe cele din intreprinderile cu capital de stat, la care cheltuielile se îmbracă, in principiu, din venituri proprii.

Comparativ, el are un sens mai restrans, atunci cand sunt luate in vedere doar activitati nemateriale, care evoluează în institutii publice, iar cheltuielile acestora sunt, in principiu, finantate din bugetele publice ale autoritatilor de stat. In acest caz, conceptul de cheltuiala publica presupune alocarea de sume de bani din bugetele date si se substituie, deseori, cu cel de cheltuieli publice bugetare, intre care locul principal revine celor curprinse in bugetul de stat.

De asemenea, in interpretarea notiunii de cheltuiala publica, prezinta un prim interes abordarea acesteia de pe pozitiile specifice ale pricipiilor, fie clasice, fie modeste, cu privire la finantele publice. Conform conceptiilor denumite clasice, cheltuiala publica reprezinta o consumatie de valori cu caracter definitiv si irecuperabil. Ea dezechilibrează marimea produsului national si duce la o scădere a avutiei nationale, avand si un impact negativ asupra reproducerii capitalului si prosperitatii natiunilor. Aceasta explicatie se înregistrează in viziunea clasica asupra activitatii considerate neproductive a statului, care era privit doar ca un consumator de resurse, pentru a realiza activitati cu caracter public finantate din fondurile publice. In mod natural, cheltuielile publice bugetare aferente acestor obiective/actiuni doreau să fie diminuate la strictul necesar functionarii unui stat minimal, pentru ca, astfel efectul nefavorabil antrenat de ele sa devina cat mai redus.

Comparativ, in conceptia moderna, cheltuiala publica este transpusă din punct de vedere al reconsiderarii rolului atribuit statului, admitandu-se si o alta poziție, decat cea de simplu consumator de resurse pentru executarea îndatoririlor traditionale. Prevalează acum ideea ca prin rolul ce-i revine, mai ales, ca stat al bunastarii, acesta înfăptuiește o redistribuire a produsului creat cu efecte diferențiate asupra consumului, iar drept urmare, cheltuielile publice nu mai sunt doar consumuri definitive, ci si procese de realocare a resurselor, in scopul folosirii lor mai rezonabil, pe ansamblu, asigurandu-se si premise necesare recuperarii, fie si partiale, a acestora, in contextul dezvoltarii economiei.

Preponderent, invocandu-se si teoria regulaționistă, statul este prezent ca partener social, avand ca sarcină să păstreze echilibrul întregului sistem socio-economic si, concomitent, satisfacerea mai deplină a nevoilor întregii societăți.