Actualitatea strategiei - replica strategoscepticilor

I. INTRODUCERE

Deşi principiile esențiale ale strategiei nu s-au schimbat, în prezent, strategia pare a reprezenta mai mult decât imaginea ei trecută, sfera şi conţinutul ei evoluând în raport cu noile moduri de confruntare specifice lumii în care trăim. Sfera conceptuală a strategiei s-a lărgit, spaţiul de aplicabilitate s-a amplificat, coordonatele de definiţie s-au multiplicat, în timp ce principiile şi metodele ei s-au îngemănat, apropiindu-se de întreg. Dar, în esenţă, ea nu este altceva decât modalitate de punere în operă a politicii.

Astfel esenţa ei a rămas aceeași in prezent, asa cum era si in trecut. Locusul strategiei poate fi identificat între politică şi tactică, în calitate de proiectant, constructor şi planificator al acţiunii. Strategia va dăinui atâta timp cât există politică, iar politica, atâta timp cât există oameni şi societăți omeneşti, adică interese şi confruntare de interese. Strategia nu are rol de mediator, nu intermediază, ci mai degrabă, traduce politica în planuri de acţiune, în funcție de resurse, de forţele puse la dispoziţie şi de legile acţiunii, respectiv, de legile războiului, în cazul acţiunilor de tip militar. Strategia se poate defini ca fiind o modalitate de proiectare şi construcţie a acţiunii, în raport de scopurile şi obiectivele fixate, de forţe şi resurse. De aceea, în societatea de tip informaţional, strategia se apropie foarte mult de politică, distincţia între componenta politică şi cea strategică a unei acţiuni fiind de cele mai multe ori greu de identificat . Această diferențiere există, însă şi este indispensabilă ințelegerii mecanismelor geopolitice ale societății de astăzi.

II. CE ESTE STRATEGIA?

Există, în prezent, foarte multe moduri de a înţelege și defini strategia. La o simplă tastare pe Internet, a cuvântului „strategie", ni se va dezvălui un adevărat labirint de informaţii, domenii, raţionamente, consideraţii, definiţii şi, nu în ultimul rând, aplicaţii. Se poate afirma că termenul „strategie" a fost supus unui process de expansionare semantică, încât şi-a pierdut propriul lui conţinut iniţial.

Fiecare individ de pe mapamond îşi are strategia sau strategiile ei, fiecare om îşi aplică strategia sau strategiile lui pe parcursul vieții sale, indifferent de domeniul în care ființează. Se pare că, pentru fiecare activitate, există o strategie. Există strategii în cele mai variate domenii, de la sport la politică, de la economie la cultură, în domeniul informaţiilor, în educație, turism, relaţii internaţionale, în ordinea publică şi chiar în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi a naţiunilor.

De aici nu rezultă neapărat că fiecare om de pe planetă este un strateg, ci doar faptul că strategia a devenit indispensabilă. Important de menționat este că nu există strategie fără politică, atfel înaintea strategiei, se va afla în permanență actul decizional. Strategia are chipul şi asemănarea oamenilor sau entităţilor care decid. Unii înţeleg prin strategie un fel de organizare continuă, alţii o consideră proiect pe termen lung, planificare în viitor; sunt şi unii care înţeleg prin strategie arta de a convinge, de a influenţa şi chiar de a înşela sau de a manipula.

Strategia poate fi definită fie ca ştiinţă riguroasă a planificării pe termen lung, fie ca ştiinţă sau teorie a confruntării, în sensul că nu există strategie acolo unde nu există sau unde nu se preconizează a exista luptă, competiţie. Din acest motiv există o strânsă relație intre caracterul competitive - beligerant al ființei umane si crearea conceptului de strategie.

Strategia este, simultan, ştiinţă şi artă, fiind caracterizată de complementaritatea teorie -practică, proiect - acţiune, organizare - efectuare, concept, act şi fapt, toate acestea aflându-se în slujba factorului politic. Marii strategi ai lumii au fost oameni înţelepţi, care au avut capacitatea de a înţelege mecanismele complexe ale acţiunilor şi de a le construi sau reconstrui în viitor, desigur, nu în intimitatea lor, în toate detaliile (pentru că aşa ceva nu se poate), ci de-a lungul unor linii-forţă, unor direcţii care nu se relevau de la sine.

Domeniul de definire al strategiei este foarte amplu, în sensul instrumentarului de care dispune, foarte precis, în sensul răspunsului prompt pe care trebuie să-l ofere unei decizii politice, şi, în acelaşi timp, flexibil, în sensul în care, în organizarea acţiunii, intervine arta de a folosi interdependenţele. Implicit, strategia nu este, după cum s-ar putea vehicula, o supradimensionare a realului, o imagine macro a unui univers micro. Strategia nu este o metatactică. Ea nu folosește scheme şi algoritmi de amplificare, simplificare, multiplicare, îndepărtare, apropiere sau sincronizare

În ciuda diluării sensului inițial, prin generalizarea conceptului la aproape toate domeniile acțiunii umane, strategia, care se află tot timpul în imediata vecinătate a politicii, rămâne un domeniu special, integrator al inteligenţei creatoare, al capacităţii de cunoaştere creativă, de înţelegere profundă, de proiectare şi construcţie dinamică în ideal a realului. În acelaşi timp, reprezintă un factor eficient de modelare a haosului, de reorganizare a unui sistem în viitor. Strategia pune într-o succesiune necesară şi posibilă, în parametrii fixaţi de prospectul politic, viitorul apropiat şi viitorul îndepărtat, pornind de la lecţiile trecutului, de la caracteristicile esenţiale ale prezentului şi de la tendinţele evoluţiei sistemului, fenomenului, acţiunii.

Nu putem reduce strategia la conceptual de simplu proiect. Dacă un proiect este o construcţie în viitor a unui sistem, pe coordonate date şi într-un ansamblu de funcţionalităţi dorite, strategia reprezintă punctul de creare al acestui proiect, dar nu aleatoriu, ci strict în cadrul fixat. Astfel strategia este condiţia necesară a unui proiect, integrând într-un sistem acţional, în funcţie de vulnerabilităţi, ameninţări şi riscuri, un cuantum de capacităţi şi posibilităţi. Strategia este un ansamblu dinamic, flexibil, în care se structurează dinamic legi ale acţiunii, realităţi, condiţionări, tendinţe, prognoze şi acţiuni.

Strategia, ca teorie şi practică, sistem şi metodă, nu intruchipează factorul decizional suprem și unic, ci un ansamblu funcţional de consecinţe, o relaţie condiţionată. Condiţionarea nu o împiedică însă, să dispună de autonomie funcţională, sferă largă de exprimare şi manifestare, dar şi o implicare foarte directă, prezentând, deopotrivă, ample deschideri şi algoritmi stricţi care oferă, în timp util, soluţia optimă. Cu toate acestea, ea nu trebuie redusă la un răspuns unilateral, ci, dimpotrivă, domeniul ei de acţiune trebuie să cuprindă toate posibilităţile şi variantele de organizare a acţiunii, în funcţie de restricţionări şi condiţii.