Oligopolul și Teoria Jocurilor

Introducere

În dezvoltarea istorică a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting două faze. În cadrul primei faze, denumită şi traditională, analiza a fost asezată pe studiul concurenţei şi a monopolului. Deoarece problemele decizionale ale oligopolului sunt mult mai complexe decât cele ale întreprinderii monopoliste sau ale celei concurenţiale, protagoniştii acestei faze, folosind un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfârsit prin a reduce piaţa oligopolistă la un caz particular al pieţei monopoliste. Între aceştia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-1877), F.Y. Edgeworth si H. von Stackelberg căruia îi şi datorăm o primă clasificare a formelor de piaţă. Premisa de bază de la care au pornit ei a fost următoarea: fiecare întreprindere adoptă decizii de producţie presupunând că rivalii săi potenţiali nu-şi modifică nivelul lor de producţie. Dar, în acest caz, într-adevăr oligopolul este redus la o sumă de „mici” monopoluri.

A doua fază începe cu scoaterea în evidenţa a inconsistenţei ipotezelor simplificatoare proprii teoriei tradiţionale şi a cunoscut, la rândul ei, două direcţii de acţiune. Prima direcţie se distinge prin aplicarea teoriei jocurilor în studiul comportamentului oligopolului, îndeosebi după publicarea în anul 1944 a carţii „Theory of Games and Economic Behaviour” a marelui matematician J. von Neuman şi a economistului O. Morgenstern. A doua direcţie se delimitează net de aportul teoriei tradiţionale care, în bună parte, se mărginea să studieze comportamentul oligopolului mai mult pe cale deductivă, plecând, aşa cum arătam mai sus, de la unele prezumţii cu caracter general. Aceasta ultimă direcţie alege, în schimb, calea elaborării unor modele de comportament ale oligopolului cât mai apropiate de situaţia reală. Se disting, în această privinţă, contribuţiile aduse de economistul italian Sylos Labini şi a americanilor J. Bain şi F. Modigliani. După opinia acestora, în timp ce pentru libera concurenţă şi monopoluri este posibilă formularea unor legi de funcţionare bine definite şi univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se desprinde o serie de legi cu aplicare universală. Drept urmare, subliniază cei menţionati mai sus, sarcina cercetării teoretice este aceea de a reflecta cât mai fidel posibil asupra marii bogaţii de aspecte ale pieţei reale.

Cap I. Oligopolul.Modele de oligopol.

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte.

Acesta există atunci când piața este dominată de un număr redus de firme mari ce realizează produse omogene (toate firmele produc şi vând mărfuri omogene, standardizate) sau diferențiate (se produc şi se vând mărfuri care diferă în funcţie de producător). Fiind câteva, firmele sunt reciproc independente, astfel fiecare trebuie să ia în considerare posibilele reacții ale competitorilor la modificarile pe care le face în domeniul prețutilor, publicații, dezvoltării produselor.

În sprijinul acestei teorii vin numeroase exemple întalnite pe diverse pieţe, în diferite culturi şi în condiţii economice diferite, dar care susţin aceleaşi trăsaturi pentru acest tip de piaţă, cum ar fi: produsele petroliere, mobila, tehnica electronică de calcul, autovehiculele, ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de prelucrare, etc.

Se consideră oligopol dacă pe piaţă există cel puţin trei producători. Dacă avem doar doi sau unul, se consideră că există un duopol respectiv monopol.

Intrarea pe piaţă este dificilă datorită existenţei unor CF relativ mari (datorită dimensiunilor mari ale firmelor existente pe piaţă);

Interdependenţa dintre acţiunile firmelor este considerabilă şi, în consecinţă, comportamentul oligopolist este strategic. Prin aceasta înţelegem faptul că fiecare acţiune a unei firme este gândită în raport de consecinţele presupuse asupra altor firme şi în raport de reacţiile acestor firme.

Comportamentul strategic al unei firme oligopoliste se caracterizeză prin două trăsături:

• deciziile maximizatoare de profit nu se bazează pe reguli bine definite, ci pe modul în care firma oligopolistă crede că vor reacţiona celelalte firme în replică la acţiunile sale;

• rezultatele deciziilor firmei oligopoliste depind de modul în care celelalte firme îşi vor structura efectiv acţiunile, ca răspuns la acţiunea firmei în cauză.