Paternul de dezvoltare al localității Vișeu de Sus

1. Argumentarea alegerii localiății Vișeu de Sus

Am ales să ilustrez dezoltarea spațială a localității Vișeu de Sus deoarece are o încărcătură istorică și culturală de o valoare impresionantă, datorată în principal poziției geografice favorabile, fiind situat din punct de vedere etno-cultural, la confluența dintre Valea Vișeului și Valea Vaserului facând parte, conform împărțirii teritoriului pe "țări" specific zonei de nord-est a Maramureșului, din Țara Maramureșului, cunoscută și ca "Maramureșul Istoric".

Prin urmare, turiștii ajunși în Vișeul de Sus pot vizita cel puțin 8 locații clasificate drept monumente istorice, pot admira colecțiile muzeului local sau pot participa la numeroasele evenimente cu caracter cultural sau recreativ pe care orașul le găzduiește de-a lungul anului.

2. Scurt istoric al dezvoltării spațiale al localității Vișeu de Sus

Evoluția Vișeului de Sus ca localitate urbană este legată nemijlocit de exploatarea lemnului și de caracterul multicultural al locuitorilor săi. O legendă locală povestește că localitatea ar fi fost întemeiată de un tăietor de lemne, a cărui fiu a murit lovit de un lemn în pădure. În amintirea fiului său, acesta a construit o biserică pe locul tragicului accident, iar în jurul bisericii ar fi crescut apoi și localitatea numită la început "Între Râuri", pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser.

Prima mențiune documentară a localității apare în lucrarea "Diplome maramureșene din sec. XIV-XV", de Ioan Mihaly de Apsa, 1900, sub forma "ambele Visae" (Vișeu de Jos și Vișeu de Mijloc), dăruite de regele Ludovic voievodului Balk de Maramureș. Denumirea comună a celor 2 localități se datorează faptului că sunt întemeiate de către aceleași familii.

Denumirea Vișeu de Sus apare prima dată în anul 1385 într-o diplomă menționată de Mihaly de Apsa, iar conform "Istoriei Maramureșului" de Alexandru Filipașcu, Vișeul de Sus a fost numit și "Între Râuri" (1594), și a fost proprietatea descendenților lui Ștefan Vodă.

Structura de locuire actuală prinde contur de prin 1770, dată la care, din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei se înființează la Vișeu și la Borșa centre de exploatare forestieră.

Alături de localnici, sunt colonizați în zonă muncitori forestieri germani din comitatul Zips (azi în Slovacia). Aceștia se adaugă celor câteva zeci de familii de saxoni ce se stabliseră în zonă încă din 1743 și se ocupau cu mineritul. Alături de valurile ulterioare de coloniști germani (din Salzburg și Tirol în 1775, din Salzkammergut în 1776, din Gmunden în 1778 și din Bavaria în 1784), muncitorii forestieri vorbitori de germană vor constitui nucleul comunității de țipțeri. Majoritatea covârșitoare a coloniștilor germani erau de confesiune romano-catolică.

Evoluția ulterioară a așezării are loc după anul 1770, odată cu înființarea centrelor forestiere unde sunt aduși, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, coloniști țipțeri, din Zips, pentru a lucra ca muncitori. Între anii 1809 - 1810 se populează și se formează cartierul Țipterai.

Încă din anul 1780, coloniștii încep să transforme localitatea, construind prima moară în partea de est a orașului, digul de la Măcârlău, înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus (1788), iar în 1790 construiesc stăvilarul de la Făina.

Tot în 1790 este constituită parohia romano-catolică din localiate iar în 1798 se deschide prima școală generală. Prima fabrică de cherestea din Vișeu de Sus este construită de țipțeri în anul 1809.

Odată cu venirea coloniștilor germani se intensifică exploatarea pădurilor, ocupațiile legate de această activitate devenind atractive și pentru locuitorii din împrejurimi sau din zone mai îndepărtate din comitatul Maramureșului, astfel că, teptat, în localitate se stabilesc și români, maghiari și ruteni, care combinau exploatarea lemnului cu creșterea animalelor. De la mijlocul secolului al XIX-lea se intensifică și migrația evreilor din Galiția, pe care îi gasim în toate păturile sociale, de la muncitori forestieri, până la meșteșugari și comercianți.

Așa se face că în perioada interbelică, populația orașului era una foarte diversă, atât din punct de vedere etnic, cât și confesional. La recensământul din 1930, Vișeu de Sus avea o populație de 7.760 de locuitori : 2.500 romano-catolici (germani si maghiari), 2.500 mozaici (evrei) 2.500 greco-catolici (români), restul erau ruteni.

Localitatea Vișeu de Sus a avut o evoluție relativ diferită de restul Maramureșului, având, după sosirea minerilor saxoni, și apoi, a coloniștilor din Zips din perioada anilor 1770, o explozie economică ieșită din comun. Acestă dezvoltare înfloritoare a atras alți coloniști, din Salzburg, Tirol, Salzkommengut și Gurunden, care a dus la consolidarea unei comunități multietnice, regăsindu-se, la un moment dat, 18 etnii în oraș, o bază solidă pentru țeserea unor povești care țin acum de mitologia locului.

Bogăția pădurii din munții care străjuiesc orașul își pune amprenta asupra vieții locale, fiind parte integrantă din cultura și civilizația comunității, prelucrarea lemnului fiind o știință profundă care a marcat arhitectura locală. In zona centrală a orașului au mai rămas clădiri construite la sfârșitul secolul al XIX-lea, adevărate monumente arhitectonice precum: casa marelui proprietar și primpretor din plasa Vișeu, Pop Șimon (azi Primăria orașului), vechea clădire care a funcționat peste 30 de ani ca spital, clădirea numită - Irina- și casa primpretorului Faust Sălăgeanu.

Aflat în inima Maramureșului istoric, orașul Vișeu de Sus este o localitate reprezentativă pentru acesta, atât prin perspectivă istorică, cât și prin bogăția de tradiții și patrimoniul cultural. Parte a unei zone etnografice care păstrează mai multe legende, credințe și tradiții decât întreaga zonă a Maramureșului, Vișeu de Sus este un exponent semnificativ pentru vatra maramureșeană, cele două elemente cheie: "apa" și "lemnul", fiind definitorii atât pentru aspectul general al urbei, cât și pentru meșteșugurile tradiționale.

Ocupațiile specifice în localitate, precum creșterea vitelor și păcurăritul, au rămas și astăzi importante ramuri ale activității țăranilor, în vreme ce muncitorii sunt specializați în prelucrarea lemnului.