Edemul Pulmonar Acut

Capitolul I

NOŢIUNI INTODUCTIVE

Edemul pulmonar acut este un sindrom clinic paroxistic determinat de extravazarea în interesul septurilor alveolare şi în interiorul alveolelor pulmonare a unui transsudat seros provenit din capilarele pulmonare.

Edemul pulmonar acut reprezintă o urgenţă medicală majoră, de intervenţia promptă şi corectă a medicului depinzând salvarea vieţii bolnavului.

Edemul pulmonar acut survine prin inundarea brutală a alveolelor de către un transsudat sangvinolent necoagulabil din capilarele pulmonare, inundare provocată de creşterea presiunii sângelui din capilarele venoase pulmonare, de creşterea permeabilităţii membranei alveolo-capilare şi de alte cauze.

Există două tipuri de edem pulmonar acut:

- E. P. A. hemodinamic (cardiogen);

- E. P. A. lezional (necardiogen).

E. P. A. este rezultat al proceselor fiziopatologice complexe în variate imprejurări etiologice într-un plămân sănătos. Manifestările sunt foarte zgomotoase, dramatice, reprezentând o mare urgenţă medicală din cauza pericolului de moarte prin asfixie.

E. P. A. reclamă un diagnostic precis şi o intervenţie promptă prin mijloace medicale, care aplicate la timp au o eficienţă evidentă.

Alternarea permeabilităţii capilare este mecanismul fundamental al E. P. A. Acest mecanism este prezent în ambele tipuri de edem pulmonar.

E. P. A. se instalează de cele mai multe ori în cursul nopţii caracteristică fiind dispneea intensă, severă survenită brusc. Respiraţia este polipneică şi zgomotoasă.

Este prezentă tusea seacă în prima fază apoi cu spută spumoasă, rozată aerobă caracteristică E. P. A. Bolnavul este cianotic, transpiră des, prezintă turgescenţa jugularelor de la baza gâtului. În cazul E. P. A. T. A. poate fi crescută, normală sau scăzută. În E. P. A. lezional mai pot apărea şi alte semne în funcţie de etiologie: febră, tuse cu expectoraţii, mucopurulentă, dureri toracice.

Tratamentul E. P. A. cardiogen comportă măsuri de extremă urgenţă care trebuie aplicate la domiciliul bolnavului, în timpul transportului către spital, în unităţile ambulatorii , splital.

Bolnavii în criză sunt ţinuţi în poziţie şezând, pe scaun, cu gambele alternând la margine. De regulă bolnavii îşi caută singuri poziţia care le este comodă, care nu este recomandată în caz de hipertensiune.

Capitolul II

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator

Este alcătuit din căile respiratorii şi plămâni.

Căile respiratorii sunt prezentate printr-un sistem de conducte prin care aerul pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţile nazale, faringe, laringe, trahee şi bronhii.

Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare iar laringele, traheea şi bronhiile,căile respiratorii inferioare.

Nasul şi cavităţile nazale

Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie senzorială. Există două organe strâns legate între ele, atât structural cât şi funcţional şi anume : nasul propriu-zis şi cavităţile nazale numite şi foase nazale.

Nasul

Nasul se reprezintă ca o proeminenţă situată în mijlocul feţei şi serveşte ca organ de protecţie pentru fosele nazale. Este alcătuit dintr-o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe laterale şi trei margini sau muchii.

Laringele

Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte două roluri : conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. El se află în regiunea anterioară a gâtului sub osul hioid şi înaintea faringelui.

Are forma unei piramide triunghiulare prezentând la bază un vârf, o faţă posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini.

Baza : îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul superior al laringelui.