Puterea în viziunea lui Foucault și analiza instituțiilor totale

Michel Foucault ( 15 octombrie 1926 – 26 iunie 1984 ), a fost filosof și istoric francez a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie. Michel Foucault pentru mulţi dintre cititorii săi admirativi, a fost intotdeauna mai mult decât autorul cărţilor sale. Pentru generaţia care a atins vârsta majoratului in anii ’60 şi ’70, el a servit şi ca exemplu a ceea ce înseamna să duci o viaţa intelectuala şi o politica serioasa. Foucault este un fel de clasic al noii gandiri franceze. M. Foucault aduce o nuanta de noutate prin ideile lui paradoxale definite ca fiind polemice si controversate in ideea regândirii fundamentelor metafizice, etice, ideologice dar si politice ale modernitătii occidentale. Având o bibliografie impresionanta în spate prin lucrări precum “Istoria nebuniei în epoca clasică, nebunie și nesăbuință”, “Cuvintele și Lucrurile, o arheologie a științelor umane”, “Arheologia științei”, în anul 1975, când Foucault a publicat lucrarea “A supraveghea și a pedepsi. Naşterea închisorii” , el era deja un nume. Opera lui se refera la un subiect similar celui analizat de Weber în studiile sale despre birocraţie: dezvoltarea închisorilor, spitalelor, şcolilor si altor organizaţii cu o larga răspândire. Cercetările ulterioare ale lui Foucault, legate de sexualitate si ego, au exercitat şi ele o influenţă marcantă, în special asupra autoarelor feministe. Dupa Foucault, "sexualitatea" nu a existat dintotdeauna, ci a fost creata în procesul dezvoltării socia1e. În societatea modernă, sexualitatea devine ceva ce "avem" o proprietate a sinelui. Studierea puterii - felul în care indivizii şi grupurile îsi ating scopurile în detrimentul celorlalti - este de o importanţa fundamentala în sociologie. Marx si Weber, dintre gânditorii clasici, au acordat o importanta deosebita puterii. Foucault a continuat câteva dintre liniile de gândire trasate de aceştia. De exemplu, sexualitatea, în opinia sa, este totdeauna legata de puterea sociala. El a lansat ideea ca acumularea de cunoştinţe duce la o mai mare libertate. Însa el concepea cunoasterea ca un mijloc de "a pastra repere" în privinta oamenilor si de a-i controla.

La o primş privire titlurile carţilor sunt adevarate curse, ducând cititorul în eroare “A supraveghea și a pedepsi. Naşterea închisorii” nu este tocmai o istorie a apariţiei închisorii, deşi asta ar indica subtitlul, cuprinsul si referinţele. Temele scrierilor sale sunt oarecum insolite şi desfaşoara o temă de o acuitate aparte: caracterul raţionalităţii moderne. Tema centrala a cărtii menţionata este puterea, până la acest punct nimic impresionant, numai că dupa cum bine observă Deleuze, el “ inventează o noua concepţie asupra puterii.”

Michel Foucault consideră că puterea nu este un fenomen de dominatţe masiv şi omogen; ea este ceva care circulă, care nu functionează decît în lant, în circuit. Puterea nu este localizată, nu se află în mâinile cuiva, nu este însusită ca un bun sau ca o bogătie, ci functionează, se exercită în reţea, asupra reţelei, indivizii exercită si îndură puterea. Indivizii nu sunt ţinta inertă a puterii, ea nu li se aplică lor. Puterea tranzită prin indivizi, se modifică, se intensifică, îsi schimba directia prin ei; individul este un efect de putere, puterea tranzită prin individul pe care ea l-a constituit. Puterea nu este „lucrul cel mai bine împărtit din lume”; nu există distribuţie democratică sau anarhică a puterii. Totodata puterea se constituie în mecanisme ascendente, discrete si discretionare.

Puterea nu trebuie studiată în intenţii sau decizii, ci în practici si efecte reale.

Cum de altfel însuşi Foucault preciza în cartea “Trebuie sa apărăm societatea”: „Suntem constrânsi să producem adevărul de către puterea care cere acest adevăr şi are nevoie de el pentru a funcţiona; trebuie să spunem adevărul, suntem condamnaţi să mărturisim adevărul sau sa-l găsim. Puterea nu încetează să chestioneze, să ne chestioneze ea instituţionalizează căutarea adevărului, o profesionalizează, o recompensează. Trebuie să producem adevărul aşa cum trebuie să producem bogăţii şi trebuie să producem adevărul pentru a putea produce bogăţii. Pe de altă parte, suntem supuşi adevărului, în sensul că adevărul face lege; discursul adevărat e cel care decide Deci: reguli de drept, mecanisme de putere, efecte de adevăr.”