Ceramică Populară

Ceramica, arta lutului, este acel meşteşug multimilenar pe care, după unele mituri străvechi şi credinţe populare, omul le-ar fi furat divinităţii, folosindu-se de foc pentru a da vaselor grai şi suflet. Cu toată fragilitatea ei aparentă, prin rezistenţa materialelor din care se plămădeşte olăria - argila vopsită cu culori extrase din diferiţi oxizi metalici în stare naturală - ea a înfruntat mileniile ca nici o altă creaţie a omului. De aceea, pământul a păstrat pretutindeni în străfundurile sale un număr impresionant de vase de lut, mai mare decât a obiectelor de piatra sau metal, acele vase pe care omul le-a aruncat după folosinţă sau le-a îngropat la căpătâiul morţilor.

Acoperind cu argila coaja unui fruct sferoidal din neamul cucurbitaceelor sau căptuşind un coş împletit din nuiele sau liane, omul a obţinut primul instrument de păstrat şi de purtat lichidele. Uşor de realizat în condiţiile unei tehnici primitive, mai durabile şi mai sănătoase decât vasele scobite în lemn, putând fi puse pe foc, oalele i-au fost nelipsite omului, în primul rând în pregătirea şi păstrarea hranei. Ele l-au însoţit de asemenea, în marile evenimente ale vieţii - naştere, căsătorie şi moarte – întovărăşindu-l şi în mormânt. Integrate atât de strâns vieţii zilnice şi riturilor funerare, oalele au dobândit în concepţia străveche şi în credinţele populare puteri magice iar oamenii au socotit ca ele pot apăra hrana, casa şi stăpânii ei de duhurile rele.

Silueta, proporţiile şi capacitatea vaselor sunt determinate, în primul rând, de funcţiunea lor. Unele dintre ele, cu forme mai deosebite, evocând figura omenească sau anumite animale, au servit la origine ca obiecte de cult. În legătură cu această străveche funcţiune magică sau culturală, de mult părăsită, s-au menţinut însă în olăria populară vasele reprezentând chipul omenesc sau unele animale, aşa cum sunt cele produse în vestitul centru de olărie ţărănească de la Oboga ( judeţul Olt ) care evoca idolii neolitici. Denumirea părţilor care alcătuiesc vasele constituie, de asemenea, dovada elocventă a acestei îndepărtate relaţii dintre om şi ceramică.

Privită numai ca obiect de utilitate, olăria ar putea fi la prima impresie doar un domeniu al culturii materiale, interesând arta într-o măsură mai redusă. Rolul vaselor în unele ceremonii şi sărbători, mai ales acelea legate de căsătorie, de înmormântare şi de pomenirea morţilor, a determinat însă, în epoca feudală ca şi în etapele mai îndepărtate, împodobirea lor cu anumite motive simbolice. Dubla lor funcţiune, ca de obicei de uz casnic şi de ritual, a avut ca urmare varietatea ornamentaţiei şi folosirea acelor motive legate de reprezentarea simbolică a fecundităţii, a luptei forţelor negative cu cele pozitive, a morţii şi dăinuirii sufletului. Motivele universale de origine străveche ca: soarele, pomul, şarpele, porumbelul, vulturul, ş.a., sunt nelipsite olăriei româneşti, fiind îmbinate de multe ori cu ornamente simple, născute din tehnică. În vechea artă românească, olăria constituia una dintre cele mai grăitoare mărturii a păstrării unor forme de cultură romano-bizantină pe acelaşi teritoriu de către o populaţie sedentară de agricultori, care şi-au transmis acest meşteşug din generaţie în generaţie. Cunoaşterea ceramicii ne oferă posibilitatea înţelegerii în ansamblu a procesului de formare a artei medievale româneşti, mai ales în etapa secolelor X – XIV, de când ni s-au păstrat prea puţine monumente de arhitectură, pictură sau sculptură. Olăria constituie singurul domeniu care creează adevărate punţi de legătură între trecut şi etapele mai noi ale creaţiei populare, atât de înfloritoare mai ales în secolul XIX-lea în lumea satelor. Analiza procedeelor meşteşugăreşti, a formelor şi concepţiei decorative proprii olăriei noastre populare duce la surprinzătoare legături cu perioadele îndepărtate coborând până în preistorie. Ceramica produsă şi azi în lumea satelor de meşteri specializaţi reprezintă, de fapt, cea din urmă etapă a olăriei medievale, de caracter rural sau orăşenesc. Olăria smălţuită, produs de lux în epoca feudală, se împământeneşte în sate, mai ales după secolul al XVIII-lea.

Întrepătrunderea unor manifestări de cultură şi de artă de la sat la oraş, sau viceversa, este un proces pe care l-am urmărit studiind cultura noastră străveche, surprinzându-l şi în alte domenii, ca acela al artei lemnului, broderiilor, costumului, scoarţelor etc.

Ca şi limba noastră, olăria românească se încadrează în grupul ceramicii romanice, în care la tot pasul se regăsesc rădăcinile mediteraneene şi principalele ei izvoare romano-bizantine, fapt esenţial şi caracteristic întregii creaţii spirituale a poporului român.

Studiile menţionate şi săpăturile arheologice au ridicat multe din vălurile neştiinţei ce stăruiau asupra originii şi evoluţiei ceramicii de pe teritoriul românesc, fără însă a ajunge la o prezentare istorică deplin închegată. Mai sunt încă, în timp şi spaţiu, goluri şi suprafeţe albe ce-şi aşteaptă împlinirea, iar aceasta credem că nu se va desăvârşi fără cunoaşterea unor fapte şi împrejurări a căror lămurire o vor da documentele şi rezultatele săpăturilor arheologice ca şi observarea vieţii poporului român în cuprinsul căreia olăria joacă şi azi un rol important. Puţine sunt ţările din Europa în care ceramica să dăinuiască neîntrerupt de milenii, aducând până în vremea noastră mărturii ale unor tradiţii ce coboară până în zorile istoriei pământului românesc. Multe din faptele înscrise în documente şi în straturile suprapuse ale pământului nu pot fi într-adevăr înţelese decât în lumina realităţilor etnografice româneşti, ilustrând viaţa necurmată a olăriei ţărăneşti.

Puritatea formelor şi bogăţia decorului ceramicii ţărăneşti din România se întemeiază tocmai pe continuitatea unei vechi tradiţii, faimoasa ceramică de Cucuteni, cunoscută pentru splendida ei ornamentică ale cărei elemente definitorii – spirala şi meandrul – se regăsesc în olăria noastră ţărănească. Făcând un salt peste milenii, descoperim tradiţia traco-dacă, evoluată şi transformată în decursul timpului, dar păstrând elemente esenţiale de structură şi decor, în care s-au îmbinat formele strălucitei ceramici meridionale, greceşti şi romane. Mai târziu, în ceramica românească au pătruns elemente ale ceramicii de lux bizantine care aduce cu ea strălucirea coloristică a smalţurilor orientale, de la azuriul persan la roşul de Armenia. Tradiţiile suprapuse de-a lungul mileniilor se pot regăsi cu uşurinţă în olăria românească, cu adaptările şi transformările de nevoile de viaţă şi de gustul populaţiei ţărăneşti, în care, însă, nu rareori, răzbat impulsuri ale vieţii urbane, de târg, ca şi cele ale vieţii de curte domnească şi boierească. Olăria românească are un caracter propriu bine definit, izvorât din tradiţia locală, în care se regăsesc adeseori elemente de formă, ornamentică şi colorit aparţinând uneia sau alteia din tradiţiile amintite, topite, însă, într-o unitate nouă.