Istorie și Societate - Hannah Arendt

În preambulul cărţii sale despre Hannah Arendt, Dans les pas de Hannah Arendt, Laura Adler mărturisea că a descoperit această fascinantă personalitate a veacului al XX-lea citind Eseu despre revoluţie, în care autoarea propunea un model de reflecţie politică menit să acţioneze asupra lumii, pentru a o face mai umană şi mai justă.

În lucrarea: Originile totalitarismului găsim cel mai convingător model de analiză a disfuncţiilor politice ale veacului trecut. „Nu ştiu ce este răul absolut“, afirmă Arendt în continuare, „dar cred că are de-a face cu declararea fiinţelor umane ca superflue în însăşi calitatea lor de fiinţe umane“. Vinovată ar fi „atotputernicia omului individual, care-i face inutili pe oameni la plural“. Iar filozofia nu este, în acest context, „complet inocentă“.

Dimensiunea ce deosebeşte operele de artă de restul lucrurilor făcute de om este durabilitatea, efect al inutilităţii lor constitutive. Această durabilitate este aproape invulnerabilă faţă de efectele corozive ale proceselor naturale, dat fiind că scapă unei utilizări imediate, care, departe de a le actualiza finalitatea – asemenea scopului unui scaun atunci când te aşezi pe el –, duce, în cele din urmă, la distrugerea lor. Nu îndrăznim să „ne servim“ de o operă de artă; dimpotrivă, pentru a-i asigura locul potrivit în lume, ea trebuie îndepărtată de nevoile şi exigenţele vieţii cotidiene. Chiar dacă originea ei istorică avea un caracter exclusiv religios sau mitologic, arta „a rezistat glorios“ în separarea ei de religie, magie şi mit.

Durabilitatea operelor de artă le asigură permanenţa de-a lungul secolelor: „niciunde durabilitatea pură a lumii obiectelor nu apare cu atâta claritate, nicăieri lumea obiectelor nu se dezvăluie atît de spectaculos ca patrie nemuritoare a fiinţelor muritoare“. Această permanenţă dă naştere stabilităţii: „e ca şi cînd stabilitatea lumii ar deveni transparentă în permanenţa artei“.

În La crise de la culture (Criza Culturii), Arendt afirma vocaţia operelor de artă de a fi potenţial nemuritoare: din această perspectivă, ele sunt superioare în raport cu toate celelalte lucruri fabricate de om. Dacă dimensiunea comună a tuturor artefactelor este facultatea de a ni se arăta prin intermediul formei, doar operele de artă au drept unică finalitate această aparenţă. Criteriul de judecare al aparenţei este frumosul, dar pentru aceasta este nevoie de libertatea de a stabili o distanţă între noi şi obiect: „această distanţă nu se poate instaura decât în uitarea de sine, atunci cînd uităm grijile, interesele şi urgenţele vieţii noastre“. Plăcerea dezinteresată poate fi experimentată numai după ce au fost satisfăcute nevoile vitale. Iar oamenii „pot fi liberi pentru lume“.

Arta este, aşadar, prin excepţionala ei durată, „memoria lumii“, dând mărturie, de-a lungul timpului, despre „spiritul care animă civilizaţia umană“. Opera de artă corespunde facultăţii de judecare prin întruparea sensului comun şi este martorul privilegiat al judecăţii estetice ce reuneşte oamenii pe principiul unic al aparenţei fără nici o altă consideraţie. Judecata de gust capătă astfel, graţie calităţii sale de a fi „publică“, un sens „umanist“ şi, ca atare, în limitele gândirii arendtiene, unul „politic“. Numai astfel înţeleasă, opera de artă poate deveni un locus central în înţelegerea vieţii umane ca apartenenţă la lume, în care viaţa solitară a gândirii se întâlneşte cu viaţa publică a acţiunii.

Dezvoltarea capitalismului a determinat o schimbare a raportului faţă de obiectul şi practicile culturale; noi valori proprii societăţii de masă au determinat redefinirea conceptului de cultură. Apariţia şi dezvoltarea unei societăţi informaţionale (telecomunicaţii şi mass-media), rolul tot mai mare acordat televiziunii (imaginii şi sunetului) care implică o uniformizare, ar putea fi contracarat prin promovarea diversităţii

culturale şi a unui dialog intercultural cu acces la alte forme şi manifestări culturale decât acelea caracteristice televiziunii.

Hanna Arendt face o paralelă între societate şi societatea de masă în lucrarea " Criza Culturii ". Societatea vrea cultură în timp ce societatea de masă vrea distracţie şi produse oferite de industriile de distracţii. "Cultura de masă reprezită un moment de criză a culturii", cultura de masa în opinia Hannei reprezintă o intelectualizare, în timp ce criza culturii este doar o etapă. Operele de artă sunt private ca fiind doar simple obiecte, fapt ce duce la naşterea termenlui de filistinism.

O altă paralelă făcută de Hannah o reprezintă clasele sociale cuprinse atât de societate, cât şi de societatea de masă. Dacă în societate găsim doar elitele, în societatea de masă o sa găsim toate clasele sociale.

Cultura este făcută, în cazul societăţii de masă, pentru a fi consumată, ea nu are un scop determinat, ci trebuie doar să producă o emoţie, o stare.

Aşadar, societatea de masă şi cultura de masă par a fi fenomene legate între ele, dar elementul care le leagă nu este masa, ci mai degrabă societatea în care şi masele au fost incorporate.