Principii Artaudiene în Arta Spectacolului în Teatrul Contemporan

Introducere

În epoca de descumpănire în care trăim, epoca încărcată de blasfeme şi de fosforescenţele unei renegări infinite, în care toate valorile, atât artistice cât şi morale, par să fie absorbite de adâncurile unui hău pe care nici o altă epocă a spiritului nu l-a putut bănui măcar am avut slăbiciunea să cred că puteam face un teatru, că aş putea cel puţin să pornesc această încercare de a reda viaţă valorii universal dispreţuite a teatrului, dar prostia unora, ticăloşia mârşavă a celorlalţi m-au convins de inutilitatea strădaniilor mele.

ANTONIN ARTAUD

Am insistat în a aduce aceste cuvinte, aici, chiar la începutul incursiunii mele în această lume mirifică a artei teatrale, deoarece Opera lui Antonin Artaud a fost cea care m-a determinat şi mi-a “destăinuit” ideea unui teatru ce nu trebuie să fie psihologic, ci unul plastic şi fizic, ideea că teatrul nu este o artă a reprezentării literare, ci ar trebui să se bazeze pe un limbaj al expresiei corporale, gestuală şi vocală.

Secolul XX- începutul sec. XXI a cunoscut în istoria sa efectivă o perioadă plină de revolte şi războaie, de cataclisme naturale şi militare care şi-au pus amprenta mai întâi asupra caracterului uman. Acele sentimente de neputinţă care izvorau din înfrângerile şi traumele profunde lăsate de aceste evenimente şi-au aflat echivalentul şi în artă, inclusiv în teatru.

Teatrul cruzimii este acel teatru care alege subiectele şi temele în ton cu agitaţia şi neliniştile caracteristice epocii noastre. El s-a creat în corpul rănit al artistului care fiind lovit fizic în viaţa personală, încearcă să emane emoţional şi artistic toate sentimentele, frustrările, decepţiile. De asemenea, el va strecura în om nu numai faţa, ci şi reversul spiritului; sau realitatea imaginaţiei şi a viselor va apărea pe picior de egalitate cu viaţa. Alegerea temei este motivată de pregnanţa cu care, în domeniul artei spectacolului teatral, schimbul de mijloace de expresie artistică, amestecurile dintre genuri s-au produs în perioada postbelică prin prisma principiilor artaudiene. Astfel, tema tezei porneşte tocmai de la aceste premise, de a vedea modul în care teoriile şi referinţele critice ale lui Artaud se regăsesc în teatrul contemporan.

Deşi acest tip de expresie în arta teatrală este considerată ca fiind unul exhibiţionist, convulsiv sau dezgustător, actualitatea cercetării reiese tocmai din acest fapt, reflectând angoasele şi frustrările, preocupările artistului epocii moderne.

Refuzul categoric în a susţine un astfel de teatru vine exact din frica de a fi sinceri cu noi înşine, din neacceptarea acestei realităţi în spaţiul scenic. Astfel scopul principal constă exact din dorinţa de a crea o altă imagine decât cea idilică oferită în mod ostentativ de tot felul de „produse” artistice. Totuşi realitatea este mult mai dură decât încercăm să ne amăgim prin imagini prefabricate, iar şocul creat de acele scene ale cruzimii şi violenţei propuse nu fac decât să ne arate o altă reflecţie a eului nostru.

Domeniul de activitate o reprezintă arta teatrală, iar subdomeniul – principiile artaudiene reflectate în producţiile scenice.

Scopul şi sarcinile acestei lucrări porneşte de la dorinţa de a „depista” principiile artaudiene, de a analiza specificul, rolul lor şi modul în care s-au regăsit în arta teatrală, şi anume:

• principiul funcţionalităţii cuvântulului în arta teatrală;

• principiul limbajului metafizic reflectat în spaţiul scenic;

• principiul interferenţelor culturii teatrale orientale cu cele occidentale şi efectele pe care le presupune acestea asupra artei spectacolului;

• principiul revitalizării mitului şi reîntoarcerea la origini;

• principiul fizicalităţii limbajului scenic

Abordarea subiectului în discuţie este relatată pe parcursul a trei capitole, fiecare din acestea conţinând şi subcapitole.