Olanda - elogiul realității

PICTURA OLANDEZĂ

În secolul al XVIII-lea, olandezii erau consideraţi o naţiune nouă. În anii 1570 toate regiunile Ţărilor de Jos (Belgia şi Olanda de azi) s-au răsculat împotriva regelui Spaniei, Filip al II-lea. Spaniolii au reocupat regiunile sudice, ai căror locuitori au rămas de religie romano-catolică, dar în 1609 şapte regiuni nordice şi-au dobândit independenţa, fapt pe care chiar şi regele spaniol a fost nevoit să-l recunoască. Noul stat a devenit republică sub denumirea de Olanda sau Provinciile Unite. Acest stat a devenit rapid o mare putere, care avea la bază marile averi acumulate în urma activităţii marinarilor, a comercianţilor şi a bancherilor, în urma comerţului cu mirodenii în India de est. Pe lângă canalele Amsterdamului şi ale celorlalte oraşe olandeze, se ridicau cu repeziciune casele burghezilor bogaţi şi a comercianţilor. Forţa politică a Olandei nu reprezenta deci curtea regală sau aristocraţia strălucitoare, ci o pătură socială mult mai simplă şi cu spirit practic, cel a burgheziei şi a comercianţilor. Cu toate că Olanda era considerată o ţară tolerantă, religia dominantă a rămas protestantismul, în varianta ei mai severă, calvinismul.

Până în secolul al XVII-lea, şcoala olandeză de pictură a ocupat un loc modest în arta Ţărilor de Jos, ea nu se distingea printr o deosebită perfecţiune formală, ci mai degrabă printr-o atmosferă pură şi o viziune poetică a vieţii de toate zilele. În secolul al XVII-lea însă, ea a devenit prima şcoală din Europa apuseană care a fost capabilă să se ridice fără ajutorul bisericii şi autorităţii puterii de stat. Pictura olandeză a acestui secol era destinată să redea şi să înfrumuseţeze viaţa cotidiană a oamenilor.

Primele realizări de seamă a picturii olandeze au fost obţinute în domeniul portretului, domeniu, de altfel, şi cel mai profitabil pentru pictorul secolului al XVII lea. În oraşele olandeze aproape fiecare cetăţean dorea să aibă portretele membrilor familiei sale. Apoi, mai era şi categoria destul de vastă a portretelor de grup destinate locurilor publice, ca primăriile, casele breslelor sau clădirile societăţilor de binefacere. Burghezii olandezi doreau portrete fidele în care pictorul să nu intervină prea mult. Erau satisfăcuţi de asemănarea şi redarea realistă a costumului. Aşa că cea mai mare parte a obişnuitelor portrete olandeze reflectă un gust burghez sobru şi arată un nivel decent al meşteşugului, fără vreo trăsătură deosebită.

Dar, în nici o altă ţară din Europa nu s-a dezvoltat portretul colectiv, ceea ce face din acest tip de portret o manifestare puternic naţională a culturii Olandei. Aici, biserica încetase să mai fie patroana artelor, nu exista un suveran absolut şi nici o curte mare care să ofere artistului comenzi pentru proiecte monumentale. În afara decorării întâmplătoare a primăriilor, singurele comenzi mari oferite pictorilor olandezi erau portretele unor grupuri oficiale, corporaţii. Aici aveau ocazia să glorifice spiritul civic al burghezilor olandezi. Membrii companiilor de puşcaşi, conducătorii breslelor şi membri instituţiilor de caritate îşi făceau portrete de grup. Obligaţia artistului de a da importanţă egală fiecărui portret individual avea drept rezultat o monotonie a compoziţiei, pe care rareori artiştii au putut să o învingă.

Realismul simplu

Această stare de fapt a creat posibilitatea ca arta olandeză să se rupă de tradiţiile trecutului atât ca obiect al artei, cât şi ca stil de exprimare. Împodobirea bisericilor cu picturi era considerată de calvinişti un lucru păcătos şi de aceea în Olanda nu a fost nevoie de fresce imense, de tavane pictate, de altare mari sau de sculpturi minuţios executate, acestea caracterizând bisericile romano-catolice. Într-o societate burgheză nu se cer opere luxoase şi de mare anvergură, caracteristice celor ce împodobesc palatele regale şi ale aristocraţiei. Cetăţeanul olandez de rând avea gusturi mai modeste şi mai moderate. Ei erau multumiţi dacă pereţii casei erau împodobiţi cu picturi sau stampe, dar aceste opere trebuiau sa reflecte sentimentele moderate ale clientului, obiectele şi momentele vieţii cotidiene.

Această cerinţă îndemna artiştii olandezi la o concepţie realistă nouă, concepţie care a devenit mai târziu dominantă în toate ramurile picturii, de la portrete şi interioare până la peisaje şi naturi moarte cu flori. Artiştii ocoleau extraordinarul şi extrema, dar imortalizau cu grijă deosebită şi cu multă pricepere lucrurile simple şi descopereau că şi acestea erau la fel de potrivite pentru a inspira creaţia unor valori artistice ca şi orice alta temă. Deoarece atât clienţii, cât şi pictorii aveau aceleaşi principii despre valorile artistice, a crescut rapid cererea de picturi, lucru ce-i îndemna pe pictori la muncă. Ca rezultat al acestei stari de fapt, secolul al XVII-lea a devenit epoca de aur a picturii olandeze. Puţine ţări au putut da lumii atât de mulţi artişti de seamă într-un timp atât de scurt.

Picturi la comandă

Multe picturi se executau la comandă, în stil tradiţional, după ce cumpărătorul preciza cât de cât ce anume vrea să vadă. Pictorii lucrau însă şi din proprie iniţiativă,iar picturile se vindeau în prăvălii, pieţe sau târguri. Cu tot numărul mare de cumpărători, concurenţa era acerbă şi un pictor fără succes sau demodat îşi ducea traiul foarte greu. Specializarea pe un gen de picturi a unui pictor asigura vânzări cât de cât ritmice şi această specializare a devenit o caracteristică a picturii olandeze. De exemplu, Willem van der Velde picta în mod exclusiv tematica mării şi a navigaţiei, Willem Claesz Heda-naturi marte, Ian van Goyen-scene mistice; alţi artişti de marcă pictau exclusiv portrete, interioare, flori, animale, interioare de biserică, scene vesele de petrecere sau grupuri de oameni distrându-se pe gheaţă cu patine sau în zăpadă.

Portretele au fost întotdeauna foarte populare şi pictorii olandezi au creat foarte multe portrete valoroase cu toate că modelele, voit maiestuoase şi îmbracate în haine de culoare închisă, aveau pretenţia să fie reprezentaţi ca oameni sobrii. S-a creat posibilitatea unei reprezentări mai vioaie într-o altă specialitate a picturii olandeze şi anume portretele de grup cu cinci-şase sau mai multe modele(persoane). În Olanda funcţionau o mulţime de corporaţii civice sau profesionale (consilieri orăşeneşti sau regionali, medici, pompieri), care la rândul lor comandau picturi, deoarece prin expunerea lor în locuinţe sau în sedii voiau să imortalizeze activitatea pe care o desfăşurau. Cu toate că aceste reprezentări de grup erau foarte populare, rezolvarea tehnică a lor era greoaie din cauză că fiecare membru al grupului îşi aducea partea lui de onorariu şi astfel avea pretenţia să fie reprezentat la fel de pompos ca restul membrilor grupului. Acest aranjament nu era cea mai bună reţetă de a executa picturi interesante şi dinamice!