Solvency

INTRODUCERE

Solvabilitatea prezintă o importanţă ridicată pentru orice companie, fiind o măsură a stabilităţii financiare şi un factor de încredere în ochii investitorilor. În domeniul financiar, în sectoare ca băncile, investiţiile sau asigurările, solvabilitatea este cu atât mai importantă, ca urmare a volumului tranzacţiilor şi sumelor de bani derulate. Fără un nivel adecvat al capitalului şi fără un management eficient al riscului, o companie poate fi grav afectată ca urmare a unor împrejurări economice nefaste afectându-şi la rândul său clienţii.

Activitatea de asigurare-reasigurare are drept obiectiv protejarea clienţilor faţă de producerea unor riscuri şi reducerea pierderilor financiare suportate de aceştia. Deci riscul este centrul activităţii de asigurare. Însă este important ca asigurătorii să ţină seama nu numai de riscurile asigurate de clienţi, ci şi de riscurile ce pot interveni în activitatea lor, să asigure o gestiune timpurie şi eficientă a riscurilor şi să menţină resurse adecvate pentru a face faţă unor eventuale dificultăţi. Principalele riscuri întâlnite în domeniul asigurărilor sunt următoarele:

• Riscul în afaceri – dat de incertitudinea rezultatelor viitoare cauzată de modificări ale costurilor, preţurilor şi volumului vânzărilor

• Riscul Activ-Pasiv – dat de necorelarea celor două părţi bilanţiere din punct de vedere al termenelor, lichidităţii, gradului de risc

• Riscul de catastrofă – impact dat de volumul despăgubirilor cerute de asiguraţi

• Riscul de credit (de contrapartidă)

• Riscul de lichiditate

• Riscul de piaţă

• Riscul operaţional – cauzat de erori umane, de sistem, de nerespectarea procedurilor şi regulilor interne sau de apariţia unor evenimente externe neprevăzute

• Riscul de subscriere – este specific domeniului asigurărilor şi este dat de categoriile de risc subscrise de fiecare asigurător şi de activităţile implicate de gestionarea portofoliului

• Riscul de volatilitate – dat de frecvenţa şi magnitudinea producerii riscurilor asigurate

Conform unui studiu realizat de KPMG la iniţiativa Comisiei Europene , principalii factori care au stat la baza insolvenţelor companiilor de asigurări europene au fost riscul operaţional, frauda, costurile excesive de funcţionare, creşteri necontrolate ale activităţii, gestionarea defectuoasă a reasigurărilor, provizioane insuficiente sau pasivitatea organismelor de supraveghere.

Aici intervine rolul menţinerii marjelor de solvabilitate la un nivel adecvat portofoliului de riscuri, rol recunoscut la nivel european prin intermediul directivelor de reglementare a capitalului minim necesar. Respectarea cerinţelor legate de solvabilitate (menţinerea marjei de solvabilitate şi a fondului de siguranţă) oferă societăţilor de asigurare capacitatea de a depăşi eventuale dificultăţi cauzate de producerea unor evenimente asigurate cu o magnitudine mai mare decât cea prevăzută. Astfel este garantată îndeplinirea obligaţiilor de despăgubire asumate de asigurători şi implicit protejarea intereselor asiguraţilor şi beneficiarilor chiar şi atunci când volumul primelor colectate este insuficient în raport cu volumul daunelor/indemnizaţiilor.

La începutul anilor 2000 s-a ajuns la concluzia că reglementările de până atunci în materie de solvabilitate nu mai erau suficient de actuale şi nu se mai potriveau unei pieţe aflate într-o continuă evoluţie şi schimbare. În încercarea de a asigura un cadru normativ care să permită şi să stimuleze un management mai eficient al riscului la nivelul întregii Uniuni Europene a luat naştere proiectul Solvency.

I. EVOLUŢIA CĂTRE SISTEMUL ACTUAL. SOLVENCY I ŞI SOLVENCY II

I.1. SOLVENCY I

Legislaţia europeană în domeniul solvabilităţii ce data din anii ´70 a fost actualizată în anul 2002 prin două directive europene, reunite sub denumirea de Solvency I. Directivele prevedeau creşterea nivelului minim al capitalului social subscris şi introduceau în discuţie un nou element – fondul de siguranţă. De asemenea, aceste directive subliniau importanţa prevenirii efectelor nefaste ale unor situaţii financiare nefavorabile sau a depistării din timp a acestora în scopul soluţionării cât mai rapide.

Prin Directiva 2002/13/CE, fiecare asigurător non-viaţă dintr-un stat membru UE trebuie să menţină o marjă de solvabilitate disponibilă adecvată claselor de asigurări subscrise. Marja de solvabilitate se determină ca diferenţă între activele lichide şi obligaţiile certe pe termen scurt şi trebuie să fie cel puţin egală cu marja de solvabilitate minimă. Aceasta din urmă se determină ca maximul marjelor obţinute prin cele două metode de calcul: metoda bazată pe prime şi cea bazată pe daune. Pentru asigurările considerate ˝volatile˝ (clasele 11-13, adică asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, maritim sau răspundere civilă generală) volumul luat în calcul al primelor/daunelor se majorează cu 50%. Exemple de elemente luate în calcul la determinarea marjei disponibile sunt capitalul subscris vărsat, rezerve (în afara celor tehnice), profitul net nerepartizat, acţiuni preferenţiale cumulative şi titluri de valoare cu durată nedeterminată (acestea din urmă sunt plafonate). În cazul asigurătorilor de viaţă, marja minimă se determină ţinând cont de tipurile de asigurări de viaţă practicate de societatea respectivă.

Începând din 2006, nivelul capitalului social minim reglementat a fost înlocuit de fondul de siguranţă , calculat ca o treime din marja de solvabilitate minimă. Acesta nu trebuie să fie mai mic de 2 milioane euro (asigurări non-viaţă), respectiv 3 milioane pentru asigurări din clasele non-viaţă 11-15 (răspundere civilă, asigurări de credite sau de garanţii) sau asigurări de viaţă.