Banca Centrală

Apariţia banilor în economie a impus crearea unei instituţii care să asigure emisiunea, dar şi supravegherea circulaţiei în bune condiţii a acestora. Pe de altă parte, funcţionarea instituţiilor statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiunea monetară. Ca urmare, crearea autorităţii monetare a avut la bază monopolul emisiunii deţinut de stat la momentul respectiv. Existenţa băncii centrale, ca instituţie ierarhică superioară celorlalte instituţii bancare, s-a impus tocmai ca urmare a nevoii coordonării activităţii bancare în economie, dar şi ca urmare a intensificării presiunilor inflaţioniste la nivel internaţional.

Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de monedă reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de capacitatea liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală.

În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie – de manager economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe responsabilităţi legate de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri valutare flexibile. Banca centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi aplicarea măsurilor de politică monetară a statului, păstrarea rezervelor valutare ale ţării, ralizând, în acelaşi timp, supravegherea băncilor din sistem, refinanţarea acesora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor statului.

I. Banca centrală ca autoritate monetară

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se actionează asupra cererii şi ofertei de moneda din economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele specifice care constau în urmatoarele:

a) creşterea masei monetare până la un nivel optim

Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală a economiei. Astfel, în anii ’70, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însa regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al masei monetare, atunci când economiile ţărilor respective participă puternic la relaţiile comerciale şi financiare internaţionale.

b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător

Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70 care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piata monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor economici.

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb

Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plaţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor în valută.

d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei

Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, constă în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.