Banca Centrală Europeană

Capitolul 1 – Crearea Uniunii Economice şi Monetare

„Atât timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor

termina. Sub paşii tăi care urcă ele se vor înmulţi la nesfârşit.”

Franz Kafka

1.1. Fundamente ale Uniunii Economice şi Monetare

UEM reprezintă cea mai evoluată formă de integrare economică pusă în practică până în prezent. Ea presupune, pe lângă o piaţă comună, o armonizare şi o coordonare a politicilor economice naţionale, fiind concretizarea politicii monetare în cadrul pieţei unice - referire strictă la zona din cadrul pieţei unice a UE unde populaţia, bunurile, serviciile şi capitalurile circulă fără restricţii, iar schimburile comerciale sunt intermediate de o monedă comună, unică, acceptată de toate statele membre.

Dintre toate realizările Uniunii Europene nu exista probabil niciuna care să fie mai prezentă în cotidian decât moneda euro. Implementarea monedei unice in statele membre redă evoluţia firească, complementară a instrumentelor, politicilor şi instituţiilor pieţei unice. În fapt, reprezintă etapa imediat următoare ce a putut fi atinsă prin concentrarea eforturilor în zona legislativului şi a dezvoltării unor instituţii mai complexe.

Alături de piaţa unică europeană, de valul de extindere cu ţările din Est, moneda unica este o realizare de excepţie a anilor care au trecut de la data 25 martie 1957, când şase state europene puneau bazele celei mai mari, mai paşnice şi mai prospere asocieri voluntare între naţiuni suverane: Comunitatea Economica Europeana, devenită cu anii Uniunea Europeană. Tratatul de la Roma, 1957, “nu prevedea o Uniune Economică şi Monetară în sensul strict al cuvântului, dar enunţă deja principiile referitoare la coordonarea politicilor monetare, conjuncturale şi macroeconomice între statele membre.”

La vremea respectivă era în vigoare acordul de la Bretton-Woods şi sistemul cursurilor fixe, iar ţările europene nu aveau încă monedele convertibile. Pentru derularea plăţilor externe statele din C.E.E. au trebuit să participe la Uniunea Europeană de Plăţi, care a funcţionat până în 1958 sub forma unei înţelegeri de cliring multilateral.

Uniunea Europeană de Plăţi a fost urmată din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o întelegere de restrângere a oscilaţiilor cursurilor monedelor pâna la ± 0,75% în jurul parităţii metalice. Din anul 1961, marca germană şi guldenul olandez s-au revalorizat cu 5% ceea ce a reprezentat o primă realiniere după semnarea Tratatului de la Roma.

Sistemul monetar internaţional a cunoscut o puternică criza la mijlocul anilor ‘60 ca urmare a deteriorării situaţiei principalei monede de rezervă internaţională, dolarul american.

Monedele europene, la rândul lor s-au confruntat cu mari probleme care au dus la devalorizarea lirei italiene, lirei sterline şi francului francez şi la revalorizarea mărcii vest-germane.

Pentru realizarea integrarii europene in plan monetar era nevoie de masuri mai radicale. Evocată de mai multe ori în anii '60 ai secolului trecut, în linii mari, Uniunea Economică şi Monetară a fost "desenata" în 1970 în raportul Pierre Werner, la acea vreme premier al Luxemburgului. Acest raport preconiza un transfer al puterii economice de la statele membre la Comunitatea Economică Europeană, în vederea întăririi coordonării poiticilor economice, deschizând calea înlocuirii monedelor naţionale cu o monedă unică. Tările membre trebuiau să ia măsuri pentru a armoniza politicile lor bugetare şi pentru a reduce marginile fluctuaţiei dintre monedele lor. Se prevedea ca unificarea instrumentelor naţionale de control a activităţii economice şi monetare să fie realizată până la începutul anilor 80.

Faza iniţială a UEM s-a declanşat în ianuarie 1971 dar, după 2 ani, nu se realizase nici un progres semnificativ în armonizarea politicilor economice şi monetare.Frânarea s-a datorat, în principal, dificultăţilor economice cauzate şocul petrolului din anii 70 care s-a manifestat prin inflaţii severe şi turbulenţe pe pieţele internaţionale, moment în care statele membre decid să lupte singure pentru domolirea efectelor decât să se lanseze într-o acţiune concertată pe plan comunitar .

Deşi nu a fost dus până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului aur-devize pe care se baza, unele din ideile Planului Werner au fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.

Crearea SME în 1979 a dat o nouă dimensiune cooperării monetare în cadrul CE, al cărei principal obiectiv consta în instaurarea unei zone de stabilitate monetară, care să permită fluctuaţii ale ratelor de schimb însă în contextul menţinerii unui sistem de cursuri fixe prin intervenţia pe piaţă a băncii centrale.

SME reprezintă un pas important spre realizarea unei uniuni economice şi monetare prin instituirea unor elemente de tranziţie, ce au favorizat integrarea: apariţia ECU , existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţia băncilor centrale pe piaţă, instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţă pentru menţinerea cursului în limitele prestabilite.

Obligaţiile comunitare ce au decurs din participarea activa a celor 12 state comunitare la SME au permis creşterea gradului de cooperare la nivelul politicilor economice şi monetare. Modalitatea de centrare în sistem a ECU a reprezentat o etapa firească înaintea trecerii la euro, instituţiile supranaţionale create în această perioadă au servit drept bază aprofundărilor ulterioare şi creşterii gradului de complexitate a activităţilor desfăşurate.

Deşi legate printr-un sistem de parităţi ale monedelor naţionale faţă de ECU, convergenţa economică şi monetară a statelor participante nu a fost decât parţială în SME datorită obiectivelor individuale diferite vizate de membri – de exemplu, Germania dorea stabilitatea cursului valutar, în timp ce Franţa dorea temperarea inflaţiei.

În aceeaşi ordine de idei, dar accentuând asupra cooperării monetare, trebuie subliniat faptul că la nivelul SME nu se poate vorbi de o politică monetară, poate doar de obiective comune de politică monetară, cum ar fi menţinerea unui sistem de cursuri fixe în vederea realizării unei zone de stabilitate monetară. Se poate însă aminti de faptul că fiecare stat din cele 12 îşi conduce politica monetară după propriul sistem legislativ şi având în vedere realizarea, în principal, a propriilor obiective economice cu efecte de propagare asupra obiectivelor celorlalte ţări membre.

Este cazul crizei SME din anii 90 în urma reunificării Germaniei când la nivelul acestei ţări se manifestă puternice tensiuni inflaţioniste care nu pot fi tolerate decât printr-o politică monetară restrictivă ce impune, în principal, creşterea nivelului ratei dobânzii. În acelaşi timp, statele comunitare se găsesc în plină perioadă de recesiune economică marcată prin creşterea şomajului. Pentru ele soluţia de relansare ar fi fost o politică monetară mai puţin restrictivă în ceea ce priveşte rata dobânzii.Aflate într-un sistem de cursuri fixe, în care ponderea cea mai mare în cadrul ECU o avea marca germană, ţările Europei se văd nevoite să o urmeze pe aceasta pe linia politicii monetare şi să menţină dobânzile ridicate. O altă atitudine din partea acestora ar fi însemnat relaxarea dobânzilor, ceea ce ar fi periclitat stabilitatea cursului de schimb – obiectiv central al SME.

Băncile centrale încearcă să facă faţă presiunilor astfel create, dar unele din ele nu reuşesc şi părăsesc SME. Pe de altă parte, pentru a nu se ajunge la aceleaşi disparităţi între monedele naţionale create în anii 70, în 1993 se caută soluţii pentru extinderea marjei de fluctuaţie a monedelor de la 2,25% la 15 %, care va fi permanentizată şi mai uşor de îndeplinit.

Sistemul Monetar European a constituit o etapă pe drumul integrării economice. Trecerea la aplicarea regulilor acestui aranjament monetar a gasit ţările participante în situaţii diferenţiate în ce priveşte rata inflaţiei, balanţa conturilor curente şi ratele dobânzilor. Drept urmare între anii 1979-1985, cursurile nominale şi reale ale monedelor S.M.E. au cunoscut un grad de variabilitate relativ ridicat. Favorizate de un mediu economic internaţional în relansare, ţările din S.M.E. au avut o evoluţie economică favorabilă caracterizată prin scăderea ratelor inflaţiei şi chiar o anumită apropiere a acestora. Dacă în perioada 1979-1985 au avut loc 13 realinieri de parităţi (devalorizări), între anii 1986-1990 au avut loc numai trei (francul francez, lira irlandeză şi lira italiană).