Creditul Bancar în România

I. Alegerea temei

Motivul pentru care am ales abordarea temei “Creditul bancar în România” este strâns legat de conștientizarea importanței acestui subiect și a efectelor pe care le are asupra economiei românești. Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor temporară în desfăşurarea de activităţi economice eficiente. Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene, în funcţie de obiectivele urmărite a se realiza. Sfera creditului bancar s-a lărgit foarte mult, pe măsura dezvoltării societăţii, ajungând să reprezinte una dintre cele mai uzuale modalităţi şi forme de creditare, între altele şi prin faptul că băncile dispun de active deosebit de mari pe care urmăresc să le valorifice pe calea dobânzilor în urma împrumuturilor ce le contactează într-un volum tot mai sporit populaţiei.

Creditul bancar şi în general activitatea băncilor implicate în toată activitatea vieţii economice constituie un domeniu deosebit de propice nu numai pe plan economic, dar şi social-politic al perioadei de tranziţie. Prin finanţarea consumului şi prin crearea unor instrumente şi tehnici, creditul a devenit o prezenţă indispensabilă în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul de consum, ipotecar etc). Creditul are o importanţă deosebită în economie deoarece, prin însăşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scriptural și la reluarea permanentă a fondurilor.

Din punct de vedere economic general, creditul și investițiile reprezintă baza creșterii economice, deci a creșterii nivelului de trai. Relațiile organizate de creditare fac posibile investițiile necesare unei cresteri economice adecvate si continue. Creditarea bancară și dobânda au efect direct asupra dinamicii activității economice, fiind în legătură cu nivelul resurselor de finanțare și costul acestora.

II. Istoricul sistemului bancar din Romania

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră , găsite într-o zonă de mine aurifere . Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi . În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

Încă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naţionale de Ion C. Brătianu , care în discursul său rostit în Cameră, în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că: "atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare din ţară". Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I.C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite. În perioada următoare au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie. Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare create prin forţe proprii, care prosperau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune. Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877. I.C. Brătianu susţinea că "ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ financiar puternic şi serios, care să poată da ţării existența bănească în vremuri de nevoie". La 27 februarie 1880 , Guvernul I.C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie. La 17 aprilie 1880 proiectul ,depus de ministrul de finanţe I.C. Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Ştefan Zeletin ca "cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar".

La 1 ianuarie 1901, Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul ieşind din asociaţie. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţită o puternică centralizare a capitalului bancar în România..

BNR

Populaţia României se împrumută semnificativ din sectorul bancar (peste 95 la suta1), astfel că sectorul IFN nu are importanţă sistemică (iar expunerea faţă de societăţile de credit ipotecar este de 0,4 la sută). Îndatorarea de la extern este modestă (0,5 la sută din creditul bancar intern). De aceea, în continuare se va face doar analiza expunerii populaţiei asupra sectorului bancar autohton.