Particularitățile mediului montan și adaptările animalelor la acestea

Muntele ca biom

După Stugren şi Dordea (1988) pe uscat se deosebesc 6 biomuri: supralitoral, arboreal, pajişti reci, pajişti aride, insular, munţi

Muntele ca o insulă terestră

Ch. Darwin a numit munţii "insule pe uscat"

Regiuni înalte, înconjurate de ţinuturi mai joase, suficient de diferite în privinţa particularităţilor fizice şi destul de extinse încât să facă migraţia de-a lungul lor imposibilă sau extrem de dificilă pentru majoritatea speciilor

Munţii îşi datorează identitatea lor înălţimii deasupra nivelului mării

În România:

Munţii Dobrogei (vf. Greci sau Ţuţuiatu 467 m)

Munţii Făgăraş (vf. Moldoveanu 2544 m, vf. Negoiu 2536 m)

Pe glob:

Munţii Himalaya (vf. Everest sau Chomolungma 8845 m, vf. K2 cu 8611m)

Munţii Anzi (vf. Aconcagua 6960m)

Munţii Alaska (vf. McKinley 6149m)

Munţii Kilimanjaro (5895m)

Valorile factorilor de mediu se modifică odată cu creşterea altitudinii

Schimbarea rapidă cu altitudinea a condiţiilor climatice este reflectată într-o zonare altitudinală a biotei

(până la un punct aceasta pare să o copieze pe cea de la ecuator la poli)

Altitudinea → clima → vegetaţia → fauna

Odată cu creşterea altitudinii, presiunea atmosferică scade

Aerul este din ce în ce mai rarefiat

Strat mai îngust de atmosferă

Presiunea atmosferică suferă oscilaţii nu numai sub influenţa altitudinii ci şi a formelor de relief.

Concentraţia O2 scade; La altitudinea de 1000 m concentraţia oxigenului în atmosferă reprezintă abia 25% din cea de la nivelul mării.

Aerul pierde din capacitatea protectoare faţă de radiaţia solară

Pătrund mai multe radiaţii UV

Temperatura aerului scade cu creşterea altitudinii

Temperatura aerului scade la fiecare 150 m cu 1°C

Razele Soarelui parcurg un strat mai subţire de atmosferă, dar o bună parte din radiaţia solară este reflectată datorită rarefierii atmosferei

(spre deosebire de poli, unde este frig pentru că Soarele e mai jos la orizont, razele solare parcurgând o distanţă mai lungă)

Modificarea temperaturii este legată nu numai de variaţia altitudinii ci şi de relief, expoziţie, mişcările de aer etc.

Panta versantului influenţează unghiul de incidenţă al radiaţiei solare

Pantele diferite pot iniţia modele locale secundare de circulaţie a aerului, care pot influenţa, mai departe, căldura şi balanţa apei

În timpul zilei şi în special vara, stratul de aer de suprafaţă, mai călduţ, din vale, se mişcă spre vârful pantei

Noaptea aerul rece tinde să se mişte din vârfurile mai răcoroase în josul pantei

Cu cât este mai abruptă panta, cu atât este mai rapidă deplasarea aerului, care în munţi se întâmplă de obicei în "avalanşele" de aer rece

Expoziţia versantului determină diferenţe climatice

De asemenea, o influenţă considerabilă asupra regimului termic o are şi substratul geologic

Temperaturile solului sunt determinate mai mult de adâncimea zăpezii decât de altitudine.

Zăpada oferă protecţie împotriva îngheţului. Pe vârfurile şi crestele expuse, de pe care zăpada este suflată, solul poate îngheţa considerabil în timpul iernii.

Urmarea scăderii temperaturilor medii anuale şi lunare este în zona temperată reducerea sezonului de vegetaţie pe verticală cu până la 3-4 luni, sau chiar mai mult, ceea ce face ca resursele trofice (atât pentru consumatorii primari, cât şi pentru cei de ordin superior) să înregistreze şi ele scăderi considerabile comparativ cu zonele joase.

Pe lângă scăderea temperaturilor medii se înregistrează şi creşterea amplitudinilor termice diurne.

Acest fenomen este mai accentuat în munţii din zonele tropicale şi ecuatoriale, unde ziua temperaturile ating valori foarte ridicate datorită unghiului mare sub care cad radiaţiile solare, iar noaptea acestea scad până sub punctul de îngheţ.