Amestecuri de Materiale Organice pentru Creșterea Plantelor în Spații Protejate

I. Generalități

Creșterea plantelor în sere este mai accelerată datorită factorilor climatici care, în general, se asigură în cadrul limitelor optime. În sere, producțiile care se obțin sunt mult superioare celor din câmp, deci și cerințele față de substraturile nutritive sunt mai mari. Concomitent este mărită și cerința fața de apă. În condițiile de seră aceasta este de 800-1000 mm/an.

Pentru a pune la dispoziția plantelor cultivate în sere o cantitate optimă de substanțe minerale, trebuie să se țină seama de consumul acestor plante. În afară de aceasta, analiza conținutului substratului de cultură este foarte importantă în conducerea fertilizării.

Prin fertilitate înțelegem așadar proprietatea unui sol de a asigura plantelor hrana, apa și aerul de care au nevoie pentru o dezvoltare normală și armonioasă.

Sistemul de fertilizare a culturilor de legume cultivate în spaţiile protejate, în special cel al legumelor de seră, este mult mai pretenţios decât cel pentru culturile de câmp obişnuite, şi chiar decât cel al legumelor cultivate în câmp datorită controlului mai riguros al unor factori de vegetaţie (temperatura, apă etc. ), unei producţii de biomasă mai mari, unui ritm mai accelerat de creştere, o dezvoltare a plantelor şi unei dinamici mult mai accentuate a elementelor nutritive şi a materiei organice din sol.

Solurile pe care se amplasează serele sau solariile trebuie să aibă o textură uşoară sau mijlocie, o bună permeabilitate pentru apă şi aer şi să se încălzească uşor; apa trebuie să dreneze uşor, să nu băltească. De asemenea, solul trebuie să aibă un conţinut ridicat de materie organică şi elemente nutritive, o bună capacitate de reţinere dar şi de eliberare a elementelor nutritive, un pH general de la slab acid până la slab alcalin (6,5-7,5) şi un conţinut scăzut de săruri. Tasarea solului din spaţiile protejate datorită trecerilor repetate determină modificări negative ale regimului aero-hidric şi implicit asupra regimului elementelor nutritive din sol datorită condiţiilor de anaerobioză. În plus, folosirea îngrăşămintelor organice în doze mari poate duce în timp la formarea în adâncime (la 40-60 cm) a unui strat impermeabil pentru apă, datorită migrării pe profil a unor acizi organici de tip humic care, combinându-se cu cationii întâlniţi în profunzime, precipită şi leagă (cimentează) particulele de sol. (Gh. Budoi, 2001).

Din punct de vedere agrochimic prin îngrăşăminte se înţeleg substanţe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute prin sinteză, sub formă solidă sau lichidă şi care se aplică în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă cu scopul de a completa necesarul de ioni nutritivi pentru nutriţia plantelor, de a menţine sau ridica fertilitatea solului, de a spori producţia agricolă în condiţiile menţinerii echilibrului de mediu.

La culturile care durează o perioadă de timp mai lungă, trebuie făcute mai multe analize în cursul perioadei de vegetație. Pe lângă cantitățile de substanțe minerale, în condițiile de sere, trebuie măsurată și cantitatea de săruri, pentru a nu depăși limitele de la care pot deveni nocive pentru plante.

Controlul concentrației soluției nutritive, în producție, se face prin determinarea cantității globale de săruri din soluției, cu ajutorul măsurării conductivității. În funcție de toleranța pentru săruri a culturii, aceasta trebuie să fie între 2- 3 mS/cm.

II. Tipuri de îngrășăminte organice folosite în sere

Principalele componente care intră în alcătuirea amestecurilor de pământuri pentru creșterea plantelor în spațiile protejate sunt:

1.1. Mranița

• Definiție

Mranița este un îngrășământ organic rezultat din gunoiul de grajd ca urmare a unui proces înaintat de fermentare. Are aspect pământos și grăunțos și reprezintă 25% din masa inițială de gunoi de grajd. Mranița se poate aplica singură și/sau în amestec cu îngrășăminte chimice (P, K) la cartof, tomate, varză, castraveți, precum și în gropile de plantare a pomilor fructiferi și a viței de vie. Conține în medie 0,7 – 2% N total, 0,3 – 1,2% P2O5, (13 - 0,52%P), 0,8 - 0,9% K2O (0,6 - 0,7 K), 0,5% Ca O (0,35% Ca, la un conținut de 55 - 70% apă (Davidescu, 1992).

• Obținere

Mranița care se obține din descompunerea completă a gunoiului de grajd după 1-3 ani; este foarte bogată în substanțe organice și minerale și în microorganisme.

Gunoiul de grajd reprezintă un amestec format din dejecţii solide şi lichide şi din aşternutul animalelor.(P. Diaconu, C. Ceaușu, pag. 175).

Dejecțiile solide sunt formate din apă şi substanţe organice nedigerabile sau nedigerate în organismul animal. În dejecţiile solide se elimină 30 - 50% din sub¬stanţa organică a furajelor consumate de animale, circa 80% din P, 60% din K şi 50% din N existente în hrană. Restul substanţelor organice sau minerale din hrană constituie partea digerabilă, folosită în organismul animal ca material de sinteză sau energetic.

Dejecțiile lichide sunt alcătuite din apa eliminată de organismul animal prin rinichi, din produsele de scindare a substanţelor proteice în procesele de meta¬bolism (uree, acid uric, acid hipuric, creatinină, acizi aminici), din diverse substanţe minerale sub formă de ioni (Ca2+, Mg2+, K+, Na+ etc. ).

Așternutul este o componentă importantă a gunoiului de grajd. Utilizarea lui ajută la îmbunătățirea, sub raport cantitativ şi calitativ, a însuşirilor gunoiului prin absorbţia gazelor (NH3) şi a dejecţiilor lichide. Aşternutul poate fi format din paie, turbă, frunze de copaci, rumeguş de lemn, alte produse adecvate.

Gunoiul de grajd evacuat zilnic din adăposturile animalelor poate fi utilizat în stare proaspătă ca îngrăşământ sau poate fi depozitat în plat¬forme speciale pentru o prealabilă fermentare şi înnobilare, înainte de a fi utilizat.

Stadiile fermentării gunoiului de grajd şi accesibilitatea elementelor nutritive din acesta. Posibilitatea absorbţiei de către plante a elementelor nutritive din gu¬noiul de grajd aplicat solului depinde de stadiul său de fermentare, de condiţiile de mineralizare după introducerea lui în sol, de provenienţa gunoiului. Se deosebesc patru feluri de gunoi, în funcţie de stadiile de fermentare:

a) gunoi puţin fermentat sau proaspăt. Culoarea paielor este neschimbată, nu-şi pierd din rezistenţă, extractul apos din gunoi are culoare galbenă.

b) gunoi semifermentat. Paiele au căpătat culoare brună-negricioasă, au pierdut din rezistenţă, greutatea gunoiului s-a micşorat cu 10—30 %, comparativ cu cel proaspăt;

c) gunoi bine fermentat. Paiele nu pot fi distinse cu uşurinţă, materialul are culoare negricioasă şi a pierdut 50% din greutatea iniţială, mustul de gunoi este incolor;

d) gunoi putred sau mraniţă. Se prezintă ca o masă cu aspect pământos, fermentarea micşorează volumul gunoiului, iar conţinutul de azot şi fosfor creşte pe măsura fermentării lui.(P. Diaconu, C. Ceaușu, pag. 222).