Afectivitate-Motivatie-Inteligenta

AFECTIVITATEA

“De ce oare oamenii de stiinta stiu atat de multe despre ceea ce inseamna un organism intr-un mediu, dar atat de putin despre ce inseamna o fiinta care denumeste lucrurile, care enunta si intelege propozitii despre lucruri?” (W. Perci, 1975, p.8).

Introducere

Prin perceptie, reprezentare si gandire care reprezinta procese de cunoastere ale realitatii obiective omul inregistreaza evenimentele lumii externe, dar aceasta are un impact deosebit asupra trairii subiective a personalitatii umane.

Campul afectiv al vietii cotidiene este vast, dar dificil de definit. Care sunt unitatile sale constitutive- Emotiile- Afectele- Sentimentele- Pasiunile- Si aceasta ca sa nu mai vorbim de tulburari, dispozitii si alte” timii”. Vocabularul emotiilor este foarte bogat; s-au inventariat cateva sute de termeni in engleza, iar in franceza 150.

Multe cuvinte folosite pentru a vorbi despre ceva putin cunoscut si care totusi ne anima zilnic (“emotie” provine de la e-movere, a merge mai departe, a emotiona ). Avem momente cand cautam emotiile, avem momente cand fugim de ele. Dispensarea de emotii este tinta unor filosofii ale Nirvanei, in timp ce obiectivul unor terapii umaniste este de a te “elibera”si a le face sa “circule”; si unele si altele doresc sa recastige, sa mentina sau sa sporeasca dorinta si bucuria de a trai.

Cert este ca de la Platon, care considera ca emotiile perturba gandirea, pana la Kant, pentru care ele sunt maladii ale sufletului, Darwin, pentru care se integreaza in pretioasele comportamente adaptative si evolutive ale speciilor, sau Sartre, pentru care constituie un “mod de existenta a constiintei”ce permite intelegerea propriei fiinte in lume si inca multi altii, domeniul emotiilor se prezinta la fel de confuz atat in filosofie, cat si in reprezentarile populare.

Dar chiar si oamenii de stiinta vorbesc despre emotii intr-un mod care poate parea contradictoriu si uneori chiar autocontradictoriu, ca si cum, in acest domeniu, fiecare ar fi liber sa-si elaboreze propria teorie si sa redefineasca termeni si concepte.

Poate ca nici una din problemele de continut ale psihologiei nu a fost si nu continua sa fie atat de controversata si dezbatuta ca aceea a emotiei. Disputele s-au purtat si se poarta in jurul a trei coordonate principale:

1. locul emotiei in viata psihica si rolul ei in viata curenta a omului;

2. natura si continutul trairii emotionale;

3. modul de producere si mecanismul prin care se realizeaza procesele emotionale.

1. Definirea conceptului de afectivitate.

Afectivitatea este o componenta esentiala si indispensabila a sistemului psihic uman, la fel de necesara si legic determinata ca si oricare alta componenta: cognitiva, motivationala, volitiva etc. In aceasta calitate ea trebuie sa posede atributele generale ale psihicului - de a fi o modalitate specifica de relationare cu lumea si cu propriul Eu, de a avea o valoare informational - reflectorie, respectiv de a semnaliza si semnifica ceva, de a indeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai putin evident.

Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern (Mihai Golu - Bazele Psihologiei Generale).

Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situatia de statu-quo sau de zero emotional, prin analogie cu zeroul fiziologic in cazul sensibilitatii termice) si semnificativ, generand activare si traire emotionala: pozitiva, in cazul cand este “consonant” si negativa, in cazul cand este” disonant”.

Chiar si atunci cand emotia este provocata de subiect prin amintire si reprezentare anticipata, trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din campul intern al personalitatii la evenimentele din planul extern. Definitia propusa depaseste unilateralitatea definitiilor clasice, care absolutizau planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizarii si manifestarii psihocomportamentale, ea inscriindu-se in spiritul exigentei metodologice al principiului interactionismului, care sta la baza psihologiei contemporane.