Comunicarea în Administrația Publică Pornind de la Legea Accesului la Informațiile Publice

INTRODUCERE

România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, parcurgând tranziţia de la o planificare centralizată, spre economia de piaţă şi convergenţă cu practicile şi standardele Uniunii Europene. Administraţia publică românească a cunoscut în ultimii 15 ani un proces de transformare radicală, de la o administraţie publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic.

Noi instituţii şi reglementări au fost promovate, inclusiv cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene şi ale altor donori, în scopul de a restructura administraţia şi de a o eficientiza. Instituţiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative şi administrative ale funcţionării sectorului public, acesta fiind pregătit să-şi asume obligaţiile de stat membru al Uniunii Europene.

În anul 2004, Guvernul român a elaborat “Strategia actualizată de accelerare a reformei administraţiei publice”, document agreat şi de Comisia Europeană. Totuşi, aceste progrese nu sunt suficiente, Comisia Europeană solicitând punerea unui accent sporit pe întărirea capacităţii administrative pentru aderare. Nevoia investiţiilor în capacitatea administrativă este recunoscută prin “Orientările strategice comunitare pentru coeziune”, în care capacitatea administrativă şi buna guvernare („good governance”) constituie una dintre principalele priorităţi ale perioadei 2007-2013.

În procesul de reformă, administraţia publică suferă schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Apar noi reglementări care au drept scop creşterea transparenţei administraţiei publice şi alinierea la standarde europene a calităţii serviciilor oferite cetăţeanului.

Adoptarea legilor nu asigură automat şi rezolvarea problemelor la care acestea încearcă să răspundă. Pe traseul care începe cu apariţia legii şi care se termină cu obţinerea efectelor scontate se interpune o variabilă relativ independentă, de mare importanţă, cu legităţi şi mecanisme proprii şi specifice de funcţionare: administraţia publică. În consecinţă, funcţionarea administraţiei publice poate asigura şi potenţa efectele pozitive ale implementării unei politici guvernamentale sau ale aplicării unei legi sau, dimpotrivă, le poate bloca.

Statul este o instituţie unică, aflându-se deasupra celorlate organizării ale societăţii. Pentru a exista, statul trebuie să întrunească în mod indispensabil trei elemente: teritoriul, populaţie şi guvern, ceea ce înseamnă că statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe proprii care se bucură de suveranitate.

Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se înfăptuieşte prin anumite funcţii: legislativă, judecătorească, organizatorică, economică, socială, educativ-culturală, ecologică, de apărare a ţării, de organizare a colaborării cu statele lumii şi, nu în ultimul rând, statul îndeplineşte un rol administrativ, prin care asigură servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor precum: energie, transporturi, salubritate .

Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică. Raporturile sociale dintre organele administraţiei publice, precum şi dintre acestea şi particulari (persoane fizice sau juridice) sunt reglementate de normele dreptului administrativ şi devin raporturi juridice de drept administrativ - raporturi de drept administrativ.

Din punct de vedere etimologic, termenul de ”administrativ” derivă de la latinescul „administrare" care se traduce prin „a servi" şi este în legătură cu cuvântul „magister" care îl desemnează pe „stăpân", căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-i slujească. „Minister" înseamnă servitor, iar prepoziţia „ad" înseamnă „la, către". „Administer" reprezintă slujitorul cuiva sau cel care execută ordinele cuiva .

CAPITOLUL I

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ: DEFINIRE ŞI NOŢIUNI GENERALE

1.1. Noţiunea de administraţie publică

Conform Constituţiei , România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Dacă funcţia legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanţele judecătoreşti, autoritatea executivă este reprezentată de Preşedintele ţării, care are atribuţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.

Prin structura sistemului administraţiei publice înţelegem felul în care este organizată realizarea administraţiei publice ca activitate. Termenul de structură provine din cuvântul latin "struere" care înseamnă a construi, a clădi. Prin structură se înţelege o anumită modalitate de alcătuire, de construcţie, de organizare a unui scop (a unui domeniu de activitate) .