Bazele contabilității

Contabilitatea - scurt istoric

Atunci când se folosește în limbajul de specialitate ori în vorbirea curentă, termenul de contabilitate poate avea mai multe înțelesuri, în funcție de situațiile concrete în care este invocat precum și de poziția celor care vorbesc despre el. Astfel, dicționarul, ca și unii autori de lucrări de specialitate identifică trei semnificații ale cuvântului contabilitate: sistem de informații, compartiment specializat în cadrul unei entități, știință. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „contabilitate” provine din limba latină, de la computare (a număra), adoptat în limba română pe filiera franceză, de la verbul compter, cu același înțeles.

Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la baza căruia stă etalonul monetar, care cuantifică orice activitate, de așa manieră încât ea să poată fi înregistrată și standardizată într-o formă concentrată. Deși oamenii au încercat încă din antichitate să țină o evidență clară a valorilor pe care le dețineau sau le gestionau, contabilitatea a început să se dezvolte ca știință de abia în secolul al XV-lea. Astfel, cel mai vechi registru de contabilitate dublă atestat în Europa este cel al bancherilor cetății Genova (1340). Revoluția din decembrie 1989 a reprezentat punctul de cotitură spre economia de piață, România începând să își reformeze sistemul contabil, beneficiind în acest demers de asistența și expertiza unor țări membre ale UE (Franța, Belgia, Marea Britanie). Obiectivul programului de reformă a fost implementarea standardelor internaționale de contabilitate (International Accounting Standards).

Dacă ar fi să ierarhizăm înțelesurile care se pot da termenului de contabilitate, în ordinea accesibilității pentru public, se poate aprecia că cea mai curentă accepțiune este cea de sistem de informații, adică de ansamblu de tehnici și metode care permit obținerea și prezentarea unei anumite imagini despre o întreprindere, despre o instituție, despre o afacere, despre o situație. De asemenea, acest sistem ne permite nu numai cunoașterea situațiilor trecute sau prezente, ci și stabilirea evoluției viitoare aproximative a evenimentelor de care se ocupă. Apariția normelor contabile nu face decât să confirme caracterul tot mai social dobândit de contabilitate, prin utilitatea funcțiilor pe care le îndeplinește. Se ajunge uneori chiar la situații în care pentru a defini contabilitatea, se reține exclusiv acest înțeles primordial care o caracterizează, de sistem de informații: „contabilitatea reprezintă un sistem informațional utilizat pentru cuantificarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor utile în procesul de luare a deciziilor economice”.

În al doilea rând, înțelegem prin termenul de contabilitate compartimentul specializat din cadrul unei entități, care asigură îndeplinirea funcțiilor specifice. Acest compartiment poate fi organizat ca o subdiviziune distinctă (birou, serviciu etc.) în care să fie angajate persoanele cu competențe necesare (situație întâlnită, de regulă, la unitățile cu dimensiuni mijlocii și mari). În același timp, obligații de ținere curentă a contabilității pot avea și angajații cu atribuții în activitatea de bază (cum se întâmplă adeseori la bănci). Compartimentul de contabilitate se poate reduce însă și la angajarea de către unele firme (mici) a unei persoane care să lucreze câteva ore pe zi sau pe săptămână sau chiar pe lună pentru rezolvarea problemelor specifice. În același timp contabilitatea se poate ține și de către persoane ori firme autorizate care prestează servicii de specialitate, fără ca o entitate să aibă neapărat angajați sau mijloace specifice pentru îndeplinirea funcțiilor contabilității. Astfel, contabilitatea poate fi definită și ca o profesie, uneori bine remunerată și care impune asumarea unor responsabilități etice.

Un al treilea înțeles al noțiunii de contabilitate este cel de știință. Se apreciază că prin contabilitate se poate înțelege o știință deoarece are obiect propriu de studiu, are metodă proprie, descoperă legi și stabilește legități proprii Se mai discută încă destul despre încadrarea contabilității ca știință sau doar ca tehnică - ori chiar ca tehnoștiință.

1. CADRUL JURIDIC ROMÂNESC, EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL AL CONTABILITĂȚII

Dominată de școala germană de contabilitate, prin Fr. Hügli, I.C. Kocibig și R. Reisch, concepția juridică privind obiectul contabilității, a fost preluată în România de profesorii G. Trancu - Iași, S. Iacobescu și A. Sorescu. Conform acestei concepții, obiectul de studiu al contabilității este patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, privit din punct de vedere juridic, respectiv a drepturilor și obligațiilor pecuniare în corelație cu obiectele corespunzătoare.

Expresia „valoare economică” semnifică, în acest caz, însușirea drepturilor și obligațiilor de a fi evaluate în etalon monetar, bănesc. Ca ansamblu de drepturi, patrimoniul are sensul de universalitate, formând un tot indivizibil. Există și situații de excepție în care patrimoniul este supus diviziunii. Ca drept, patrimoniul se naște o dată cu persoana, considerent pentru care juriștii de renume îl numesc un „drept înnăscut”. Civiliștii francezi Aubry și Rau, menționați anterior, consideră patrimoniul „însăși personalitatea omului, în raporturile sale cu obiectele exterioare”. O analiză pertinentă ne determină să nu confruntăm patrimoniul cu personalitatea juridică, și aceasta din cel puțin două considerente:

- personalitatea este o noțiune abstractă;

- patrimoniul este și trebuie să rămână o noțiune concretă, apropiată de realitatea palpabilă.

Patrimoniul reprezintă o unitate sintetică de structură, o entitate autonom constituită, distinctă atât față de persoana căreia îi aparține, cât și față de fiecare element din care este compus. Orice element component al patrimoniului îndeplinește o dublă funcție:

- componentă a întregului, calitate care îl integrează în structura și funcțiile întregului;

- entitate de sine stătătoare, însușire care permite delimitarea în anumite circumstanțe a fiecărei părți față de întreg.