Sistemul contabil francez

1. Scurt istoric al sistemului contabil francez

Începutul procesului de formare si evolutie a legii de baza a contabilitatii in Franta a fost in anul 1673.

După cum se știe, originile contabilități moderne pot fi considerate a fi reprezentate de tratatul lui Luca Pacioli. Totuși, cele mai vechi lucrări de contabilitate în partidă dublă care se cunosc au aparținut unor genovezi din sec. al XII-lea. Lucrarea călugărului Pacioli, prima de teorie contabilă, era un început.

Introducerea contabilității în partidă dublă în Franța este strâns legată de contactele cu negustorii italieni. Contabilitatea publică franceză, deși a fost codificată mult mai devreme (o ordonanță din 1542 și un edict din iunie 1716), nu a evoluat aproape deloc, în principiile sale fundamentale, înainte de secolul al XX-lea. Contabilitatea în partidă dublă a aparut în secolul al XVI-lea, atunci când economia domenială a cedat locul economiei de piață.

Dupa infrangerea din 1940, Germania a impus Franței cereri enorme privind indemnizațiile financiare și resursele importante.

Reacțiile Franței au fost variate, de la colaborare, la încercări de a deține un control economic autonom în speranța de a evita rutina totală.

În acest context, Guvernul Vichy considera insuficiente practicile contabile , cerand unei comisii formate din 30 de membri să stabilească un plan contabil. Planul, eliberat din 1942, nu a avut un impact considerabil.

Acesta lasa optiunea intre o contabilitate a cheltuielilor si veniturilor clasificate dupa natura si o contabilitate industrial integrate si nu cuprindea considerentele generale necesare elaborarii situatiilor financiare.

Aceasta versiune foarte elaborată, numarand 225 pagini , a fost implementata doar in industria aeronautica.

Trecerea la un plan contabil dualist a avut loc in anul 1947, dupa nationalizarea din anii 1945-1946.

Obiectivul Comisiei de normalizare Contabila a fost acela de a stabili o terminologie comuna, un plan de conturi si modele comune de situații financiare pentru toate întreprinderile.

Un rol la fel de importat in optiune pentru planul contabil dualist l-a avut autoritatea fiscală, dat fiind faptul ca rezultatul fiscal se calcula pe baza datelor din conturile din Planul Contabil General.

Controlul fiscal era asadar inlesnit. Caracterul dualist al Planului Contabil General din 1947 s-a datorat si influentelor unor important birocrati care sustineau folosirea unui plan contabil national ca baza a dezvoltarii statisticilor nationale si a planificarii economice nationale.

Spre deosebire de planul contabil din 1942, cel din 1947 plasa intr-o categorie optional contabilitatea de gestiune, excluzand posibilitatea folosirii Planului Contabil General ca pe un instrument de supraveghere a costurilor de productie.

Acesta are un caracter general si este supus unor imbunatatiri continue, dar ramane facultativ pentru intreprinderi. Acestui proiect i s-au opus initial intreprinderile mari, care aveau o contabilitate organizata intr-un format integrat, iar schimbarea lui ar fi implicat costuri foarte mari.

In timp, ele au luat in considerare avantajele unui astfel de plan contabil si au acceptat aplicarea variantei elaborate in anul 1957.

Incepand cu anii ’70 apare necesitatea reglementarii contabile de inflatie, la care nu raspundea utilizarea unui Plan Contabil General bazat pe costul istoric, dar mai ales nevoia unui cadru normalizator care sa favorizeze expunerea economiei Frantei la influentele internationale si la participarea pe pietele de capital.

Ca raspuns la nevoia acestor schimbari, in Franta , sub influenta Directivei a IV-a europene , s-a conturat Planul Contabil General din 1982.

Planul Contabil General din 1982 a consacrat existenta unui set de principii contabile, care reprezinta o baza conceputuala pentru contabilitate.

Aceste principii se regasesc in dispozitiile generale din textul legii, prescriptiile raportandu-se la metodele de evaluare si de determinare a rezultatului precum si de cele de stabilire si prezentare a situatiilor financiare.

Planul Contabil General din 1982 a fost modificat ca urmare a legilor contabile si a decretelor de aplicare corespunzatoare privind implementarea Directivelor a IV-a si aVII-a din anii 1983, respectiv 1985-1986. S-au implementat astfel prevederile acestor directive referitoare la : regulile pentru masurarea rezultatelor de exploatare, bazele intocmirii si prezentarii conturilor anuale si a anexelor, introducand reglementari privind contextul si tranzactiile specifice.

Modificarile din 1986 au eliminat capitolul optional privind contabilitatea de gestiune si au introdus un capitol relativ la metodalogia de consolidare a conturilor.

Au fost mentionate: lista standardizata de conturi (planul de conturi), instructiunile si recomandarile pentru utilizarea acestora, formatul standard al situatiilor financiare, precum si cerintele privind tinerea conturilor.

Versiunea din 1999 al Planului Contabil Geneal a fost elaborat de Consiliul National al Contabilitatii, pe baza regulamentului nr. 99-03 din 29 aprilie 1999 al Comitetului Reglementarii contabile, prezentandu-se sub forma unui cod , care cuprinde cinci titluri, divizate in capitole, sectiuni si subsectiuni :

Titlul I. Obiectul si principiile contabilitatii;

Titlul II. Definitia activelor, pasivelor, veniturilor si cheltuielilor;

Titlul III. Reguli de contabilizare si evaluare;

Titlul IV. Tinerea , structura si functionarea conturilor;

Titlul V. Documente de sinteza.

In anul 1998 , Standish apreciaza ca efectele Planului Contabil General asupra contabilitatii financiare si asupra prezentarii informatiilor in Franta au fost extraordinar de profunde.

Inca de la prima versiune din 1947, Planul Contabil General a format bazele pentru educarea contabililor (prin instructiunile privind functionarea conturilor) si pentru expunerea informatiilor derivate din contabilitatea financiara.

Ca instrument de armonizare , Planul Contabil General creeaza conditii favorabile pentru comunicarea intre contabili si utilizatori, reflectata in terminologia contabila si in prezentarea situatiilor financiare, care au, astfel, un grad inalt de omogenitate.

Pe de alta parte, exagerarea importantei aspectelor fiscale si orientarea informatiei cu precadere catre nevoile contabilitatii nationale constituie limite ale normalizarii prin Planul Contabil General.