Studiu asupra Sistemului Contabil Românesc

1. Contabilitatea premergătoare partidei duble.

Antichitate

În această perioadă au existat însemnări contabile prezentate sub formă primitivă îndeosebi la vechile popoare cu o civilizaţie economică înaintată (babilonieni, egipteni). Iniţial, însemnările contabile erau reprezentate prin semne geometrice. În acest sens, C.G. Demetrescu afirmă: „apariţia schimbului, a monedei, a literelor, a cifrelor, a materialului necesar scrisului au fost factori cărora li se datorează existenţa primelor înscrieri contabile”. Două momente importante sunt reprezentate de anul 3200 i. Chr., moment în care istoria consemnează apariţia scrisului şi anul 3000 i.Chr., dată ce constituie momentul apariţiei bronzului, numărării şi papirusului. Codul lui Hammurabi (cca 2200 – 1800 i.Chr.) reprezintă unul din primele coduri de legi, în care sunt stabilite unităţile de măsură, tranzacţiile şi contractele comerciale şi sunt stipulate pedepse penale. Plăţile erau stabilite luând drept etalon cantităţi fixe de argint sau grâne. Ulterior metalul a devenit etalon de schimb în Orientul Mijlociu. În secolele VII – lea şi al V – lea i. Chr. În Libia a fost inventată moneda ca instrument de scris iar în Grecia a fost creată prima bancă.

Elementele de progres prezentate au făcut posibilă păstrarea de izvoare scrise cum sunt: conturi, calcule, chitanţe, corespondenţa, registre, inventare, statute ale oraşelor şi corporaţiilor comerciale, legislaţie etc. Totuşi au existat şi perioade de stagnare din punct de vedere al evoluţiei contabile, dar s-au conturat unele ramuri. În această perioadă există informaţii din domeniul contabilităţii publice (rolul statului), contabilităţii agricole şi contabilităţii bancare. Existenţa contabilităţii, mai ales în sectorul public, a atras după sine, şi apariţia controlului asupra averii publice şi implicit a organelor care să îl exercite. În această perioadă, la romani, apare ideea „de a face două coloane în registrele de casă, în scopul separării încasărilor şi a plăţilor, intitulându-le acceptum (credit) şi expensum (debit), fără a se pune problema existenţei partidei duble.

Evul mediu

Dezvoltarea comerţului şi a producţiei locale meşteşugăreşti a contribuit la prosperitatea burgheziei italiene, ceea ce a condus la apariţia băncilor şi la răspândirea zarafilor italieni în toată Europa. În Europa Occidentală, perioada cuprinsă între secolele al XI – lea şi al XV – lea este apreciată ca o perioadă de înflorire caracterizată prin apariţia şi dezvoltarea oraşului. Perfecţionarea fabricării hârtiei, care este realizată în această perioadă, constituie şi ea o premisă a dezvoltării. Un alt element istoric, cu semnificaţie în planul tehnicii contabile, îl reprezintă apariţia în anul 1202 a lucrării matematicianului Leonardo Fibonacci „Liber abaci” (Manual de aritmetică), primul manual de calcule şi practici comerciale din lume, în care sunt introduse literele arabe în locul celor romane.

Înaintea generalizării partidei duble au existat alte forme de practicare a contabilităţii:

1. Contabilitatea memorială – a fost practicată în Italia şi Germania. Denumirea provine de la registrul în care se consemnau evenimentele contabile: Memorial. Nu se făcea distincţie între tranzacţiile ce aveau legătură cu activitatea întreprinderii şi cele ce afectau averea personală a patronilor.

2. Contabilitatea factorială – a fost practicată în Germania (la un moment dat s-a suprapus cu cea memorială). Era insuficientă pentru reflectarea tuturor tipurilor de tranzacţii comerciale.

3. Contabilitatea în partidă simplă – practicată iniţial în Italia, apoi în principalele ţări din Europa Occidentală (sec XIII – XIV). Acest sistem a continuat să fie ţinut şi după apariţia partidei duble, până în prezent. Sunt reflectate în contabilitate doar raporturile între întreprindere şi terţi. Primirea unei valori se înregistrează în debitul contului deschis persoanei ce primeşte, iar restituirea valorii în creditul aceluiaşi cont.

4. Contabilitatea mixtă – etapa intermediară în procesul de dezvoltare a contabilităţii. Mecanismul contabil are la bază efectuarea succesivă a înregistrărilor contabile în conturile de valori materiale şi băneşti. Înregistrările aveau loc atât în cadrul conturilor care se debitau, cât şi în cadrul celor ce se creditau, fără a exista corespondenţă între acestea.

Contabilitatea în partidă dublă

Cercetările istoriografice existente până în prezent nu au relevat date cu privire la inventatorul contabilităţii în partidă dublă ci doar cu popularizatorii acesteia. Prima lucrare publicată ce reprezintă „arta veneţiană” a contabilităţii în partidă dublă este „Tratatul de contabilitate” a lui Luca Paciolo, inclus în Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita. Sistemul de contabilitate în partidă dublă prezentat de Luca Paciolo are la bază egalitatea: Avere = Capital. Principiul de bază al acestui sistem de contabilitate este prezentat astfel: „trebuie să şti că din toate posturile pe care le-ai format în Jurnal, se fac întotdeauna câte două în Cartea Mare, unul în debit şi altul în credit”. Pornind de la acest principiu, Paciolo formulează prima egalitate utilizând corespondenţa între două conturi: casa şi capital. Aceasta este explicată astfel: „prin casă se înţelege a ta proprie şi prin capital, averea ta prezentă”.

2. Dezvoltarea contabilităţii în România

Primele însemnări care au legătură cu contabilitatea au fost descoperite de istorici încă din perioada Daciei, iar documentele erau reprezentate de câteva table cerate care atestau existenţa unor tranzacţii economico – juridice (acordarea unui împrumut de către o persoană fizică în valoare de 60 dinari (anul 162), dobândirea dreptului de proprietate individuală asupra unor mine aurifere mai puţin productive, încheierea unor contracte de închiriere pentru unele „gropi de aur” (anul 164), încheierea contractelor de societate prin care se înfiinţa o societate de împrumut (anul 169)).

În Moldova, cronica lui Vasile Lupu de la 1626, cuprinde întinse norme de drept civil, vamal, fiscal şi unele interpretări de drept canonic. Dimitrie Cantemir prezintă în “Descriptio Moldaviae” printre boierii de sfat ai domnitorului şi pe vistiernic sau păzitorul cel mare al visteriei, care strângea veniturile ţării şi le ţinea la porunca domnului şi avea în subordine scriitorii visteriei care se numeau “dieci de visterie”

Câteva dintre Condicile visteriei Moldovei dintre anii 1777 şi 1804 sunt scrise în limba romană, chiar dacă se foloseau în acelaşi timp însemnări în greceşte, datorită gramaticilor de pe timpul domnitorului grec, precum şi cuvinte turceşti.

Pacea de la Adrianopol (1829) a însemnat un moment de răscruce pentru comerţul românesc, îndeosebi a exportului de cereale. Pe baza Regulamentului Organic s-a organizat pentru prima dată în ţările române o contabilitate regulată. Regulamentul Organic pune bazele organizării financiare în Principatele Române şi apar pentru prima oară reguli pentru “chipul contabilităţii casei visteriei, adică a ţinerii şi dării socotelilor cu bună rânduială”.

După întemeierea ţărilor române (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania) au apărut însemnări contabile privind administrarea veniturilor ţării şi modalităţi de gestiune financiară în caz de presiune financiară importantă, iar reglementările organice din 1831 – 1832 în baza cărora Moldova şi Ţara Românească au fost conduse, reprezintă un punct de referinţă în evoluţia contabilităţii româneşti. În cadrul acestora existau prevederi cu privire la organizarea contabilităţii publice şi a învăţământului contabil în ţările române.

Se ştie că literatura contabilă românească a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea (prima lucrare de contabilitate în limba română este „Pravila comerţială” a lui Emanoil Ioan Nichifor, apărută la Braşov în 1837), mult mai târziu în comparaţie cu ţările europene occidentale. Cauza acestei întârzieri se explică prin penetrarea târzie a formelor economiei capitaliste în spaţiul românesc. Pe de altă parte, absenţa sau slaba dezvoltare a cunoştinţelor legate de afaceri în general şi de contabilitate în particular poate fi o explicaţie adusă perpetuării până târziu, la începutul secolului al XX-lea, a unor forme feudale în economia românească.