Administrarea Sfintei Taine a Cununiei

1. Vechimea şi importanţa căsătoriei

Căsătoria este socotită cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiindcă ea a luat fiinţă – aşa cum reiese din Sfânta Scriptură – odată cu crearea primilor oameni Adam şi Eva. Într-adevăr, aşa cum se referă în Facere, capitolele I şi II, după ce Dumnezeu a făcut pe om a văzut că “nu este bine să fie omul singur” şi de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie cu os din oasele lui Adam şi carne din carnea lui (Facere 3, 23). I-a unit apoi aşa încât să fie amândoi ca un trup (Facere 2, 24) şi, binecuvântându-i, le-a spus: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin crearea de noi familii, dispunând: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Dintru început s-a stabilit deci importanţa familiei ca celulă a societăţii, numai în cadrul familiei formându-se în cele mai bune condiţii viitorii membri ai societăţii.

2. Scopul căsătoriei

Din textele Sfintei Scripturi rezultă clar că Dumnezeu a unit pe bărbat şi femeie cu scopul de a se întrajutora, iubindu-se unul pe altul, şi ca să nască şi să crească copii, care, la rândul lor, să îndeplinească aceleaşi îndatoriri. În acest scop, Dumnezeu a sădit în firea bărbatului şi a femeii tot ceea ce le este necesar pentru a putea îndeplini misiunea pentru care au fost creaţi. Pentru acest lucru, că bărbatul şi femeia au în firea lor simţurile şi sentimentele care să-i unească şi iubindu-se, să poată da naştere la copii, căsătoria este socotită şi ca instituţie de drept natural, iar familia ca celulă indispensabilă – şi de neînlocuit – a societăţii; pentru că într-adevăr în căsătorie şi în familie se întreţin şi se cultivă cele mai nobile sentimente umane, de iubire şi de dăruire a unui soţ pentru celălalt şi a amândurora pentru copii; şi, în acelaşi timp, se obişnuieşte omul cu ordinea, cu respectul şi cu ascultarea faţă de cei mai mari.

3. Caracterele căsătoriei

Din cuprinsul textelor biblice menţionate se desprind şi caracterele pe care Dumnezeu le-a stabilit căsătoriei pe care a instituit-o. Unind un singur bărbat cu o singură femeie, Dumnezeu a voit ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În acelaşi timp, unirea fiind atât de intimă încât ambii soţi formează un trup, iar trupul având viaţă este indivizibil, căsătoria are şi caracterul indisolubilităţii, adică este socotită ca încheiată pentru toată viaţa. De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soţi, prin căsătorie, presupune egalitatea lor şi, deci, împărtăşirea de către ambii de aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prevăzute atât de legile divine cât şi de legile civile ; între aceste îndatoriri este menţionată, ca deosebit de importantă, fidelitatea reciprocă.

Aceste caractere necesare trăiniciei căsătoriei nu au fost respectate însă întotdeauna. Căderea în păcat a primilor oameni – Adam şi Eva – s-a răsfrânt curând cu consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. Astfel, principiul monogamiei a fost călcat de către unuldin descendenţii lui Cain, din a cincea generaţie, numit Lameh, care s-a căsătorit cu două femei (Facere 4, 19). De asemenea n-a fost respectată nici indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorţ cât şi – mai ales – prin procedura repudierii femeii de către bărbat. Cu toată stăruinţa sa,de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reuşit să împiedice nici divorţul, nici repudiere, din cauza învârtoşirii inimilor compatrioţilor săi, după cum a ţinut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat fariseilor care, ispitindu-l, l-au întrebat pentru ce a îngăduit Moise ca bărbatul să poată da carte de despărţenie soţiei şi să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 8).

Evreii nu respectau nici egalitatea dintre soţ şi soţie; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soţului succesori. Aşa se explică practica repudierii soţiei care nu avea copii şi practica leviratului, potrivit căreia când un evreu murea fără moştenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu cumnata sa, văduvă (Deuteronom 25, 5-10), iar dacă decedatul nu avea frate, obligaţia revenea unei rude apropiate (Rut 4, 5); dar şi într-un caz şi într-altul, primul copil care se năştea din asemenea căsătorie era socotit ca fiind al celui decedat.

În privinţa infidelităţii, este adevărat, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat pentru săvârşirea adulterului (Deuteronom 22, 22); în practică însă era pedepsită mai mult femeia, motiv pentru care Mântuitorul nu a condamnat pe femeia adulteră, ci numai l-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască.

Situaţia aceasta de decădere în care se găsea căsătoria la evrei, în timpul Mântuitorului Hristos, se găsea şi la greci şi la romani. Într-adevăr, legislaţia romană prevedea principiul monogamiei; în practică însă el nu era respectat pe de o parte fiindcă se tolera concubinajul, iar pe de altă parte fiindcă stăpânii puteau beneficia, când doreau, de sclavele lor, fără a se expune la vreo pedeapsă. De asemenea, nu putea fi vorba de egalitatea soţiei cu soţul. Pentru exemplificarea inegalităţii care exista între soţ şi soţie, ne vom limita la înfăţişarea inferiorităţii soţiei în cele două feluri de căsătorii mai importante, pe care le puteau încheia cetăţenii romani: căsătoria in manu mariti şi căsătoria sine manu mariti. În primul fel de căsătorie soţia ieşea de sub autoritatea tatălui său şi trecea sub autoritatea soţului ei, dar nu ca egală cu el, ci ca un fel de fiică a lui, egală cu copiii care rezultau din căsătorie; în această situaţie, soţul putea dispune şi de viaţa soţiei, aşa cum putea dispune de viaţa copiilor săi. Tot atât de uşor soţul putea să îşi şi alunge soţia. În cel de al doilea fel de căsătorie, fără manu, soţia nu trecea sub autoritatea soţului ei, ci rămânea mai departe sub autoritatea tatălui său, care o putea retrage din căsătorie, dacă dorea; dar şi soţul o putea alunga oricând dorea, fără ca soţia să aibă vreun drept de a protesta sau de a cere şi ea desfacerea căsătoriei, chiar dacă ar fi avut ca motiv adulterul soţului. Numai în cazul când tatăl său o scotea de sub puterea sa părintească – şi ea devenea sui iuris, adică independentă – numai atunci putea să se plângă şi ea împotriva soţului său, cu care se căsătorise fără să treacă sub ascultarea lui, putând să-l acuze – dacă era cazul – şi de adulter şi să ceară desfacerea căsătoriei ei pentru acest motiv. De altfel, desfacerea căsătoriei devenise la romani, către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, atât de uşoară încât putea fi obţinută şi numai pentru simpla bănuială de adulter.

Din exemplele relatate cu privire la situaţia căsătoriei şi familiei la evrei şi romani – exemple care se întâlneau la toate popoarele în vremea Mântuitorului Hristos – rezultă limpede că aceste instituţii se îndepărtaseră atât de mult de principiile pe care le stabilise Creatorul la instituirea primei căsătorii şi a primei familii încât de la dispoziţiile legislaţiei civile care le reglementau în acel timp şi de la măsurile ce puteau fi luate pe calea justiţiei sau administraţiei pentru impunerea respectării acestor dispoziţii nu se mai putea nădăjdui readucerea acestor instituţii la îndeplinirea rolului important pentru care au fost instituite. De aceea, pentru ca la unirea lor în căsătorie, soţii să ajungă să aibă în conştiinţa lor clară răspunderea pe care şi-o asumă faţă de Cel ce le-a imprimat în fire tendinţa spre această unire, era nevoie de înzestrarea căsătoriei cu o forţă morală care să depăşească puterea constrângătoare pe care o prevedeau legile civile. În acest scop a înălţat Mântuitorul Hristos căsătoria la rang de Sfântă Taină.