Sărbătorile creștine și homo festivus - tendințe sectare de eliminare a sărbătorii

Argument

„Pentru noi e sărbătoare toată viaţa, pentru că suntem

convinşi că Dumnezeu este lângă noi totdeauna şi în

orice loc. Lucrăm pământul lăudând pe Dumnezeu ;

călătorim pe mare, înălţând laude lui Dumnezeu; şi ne

ducem şi cealaltă vieţuire cu gândul la Dumnezeu” .

S-a spus că principala categorie asupra căreia trebuie să se aplice meditaţia filosofică e timpul. Mai mult decât întinderea spaţiului, problemele puse de trecerea timpului au deşteptat gândul filosofic. Ecclesiastul, de exemplu, e impresionat de spectacolul petrecerii lucrurilor, ceea ce l-a făcut să intoneze acea elegie filosofică atât de contagioasă care a pătruns în veacuri. Nu e deci o sarcină uşoară să corectezi timpul. Care duce la nimicnicie toate dorinţele noastre sau să-ţi faci despre el o altă concepţie. Dar tocmai acest lucru l-a realizat creştinismul, prin sărbători, aplicând principiul că atunci când vrei să învingi o realitate, în loc să o combaţi, primeşte-o, dar dă-i o valorificare mai adâncă şi mai vitală. Astfel, creştinul a acceptat trecerea timpului, dar a punctat-o cu sărbători. El trăieşte trecerea timpului, dar face din viaţă o punte de sărbători şi când depăşeşte timpul, e pentru a intra în eternitate. Prin crearea şi trăirea puternică a sărbătorii, care e un moment luminos de punere în legătură cu existenţa generală şi absolută, cu transcendentul sau măcar cu direcţii spre transcendent, creştinul a învins sau a valorificat timpul. Timpul e acela care, în trecerea lui fatală, aduce o sărbătoare după alta. În locul categoriei absurde şi duşmănoase nouă, el se arată mai degrabă ca dispozitivul ce revelează cu intermitenţe absolutul. Timpul e ceva ce trece, dar care are din loc în loc explozii festive. Astfel, el capătă un caracter de festivitate şi organicitate. Timpul nu mai e o înşirare de clipe deşarte, aducătoare de necazuri sau distrugătoare de bucurii, ci e înălţat la rangul de maiestate, fiindcă pe făgaşul lui sunt prinse sărbătorile. Acum se înţelege uşor de ce creştinismul a creat ori şi-a însuşit atâtea sărbători. Cauza principală a fost nevoia spirituală de a colora şi valorifica timpul. De aici rezultă o mare densitate sărbătorească care dă vieţii un preţ înalt.

Creştinismul, înrădăcinat încă de la începuturile sale în această înţeleaptă arhitectură a timpului, care este istoria mântuirii, despre care Vechiul Testament deja a povestit şi pe care o celebrează şi sărbătorile iudaice, este dintotdeauna atent să considere curgerea timpului nu doar ca o succesiune ciclică de evenimente şi anotimpuri, ci ca o ocazie mereu reînnoită pentru iruperea eternităţii în istorie. "În Iisus Hristos, Cuvântul întrupat, timpul devine o dimensiune a lui Dumnezeu, Care este veşnic în El Însuşi ... Din acest raport al lui Dumnezeu cu timpul se naşte datoria de a-l sfinţi" . Ce înseamnă "să sfinteşti timpul?" Chiar înainte de a adresa lui Israel invitaţia : "Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lv. 19.2), deja "la începutul" operei sale de creaţie, în termenii creaţiei în şase zile, Dumnezeu "chemă", făcu timpul sfânt, făcând dintr-o zi, sabatul, o "altă" zi. Şi este scris într-adevar: Dumnezeu binecuvântă ziua a şaptea şi o sfinţi (Gn. 2.3). Aceasta s-a produs, după comentariul rabinilor, pentru a ne aminti că sfinţirea timpului este posibilă în intentia Creatorului, înaintea oricărui har şi că sfinţirea omului începe atunci când el face timpul "altul", sfânt.

“Fiţi sfinţi" înseamnă "fiţi alţii", fiţi capabili să va sustrageţi seducţiei idolatre cotidiene, care vă împiedică să vedeţi dincolo, fiţi "altfel", pentru a simţi ceea ce nu e de povestit, de a crede ceea ce e indicibil. În consecinţă, "a sfinţi timpul" semnifică a trăi diferit, a trăi timpul după intenţia voită de Dumnezeu. Aceasta înseamnă mai ales nu doar că va fi o zi la sfârşitul timpului, ci că sfârşitul, scopul timpului este acesta: de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. Timpul are deci un semn precis, căci a şaptea zi este destinaţia omului şi a întregii creaţii: anticipaţie eshatologică pentru umanitatea întreagă, a şaptea zi este liturghia întregii istorii, transfigurare a cosmosului întreg. În intenţia lui Dumnezeu, timpul credinciosului este un timp ritmat, un timp altul şi sfânt: punctat de o zi sfântă în fiecare săptămână – sabatul , de un an sfânt în fiecare "săptămână a anului" ( la fiecare şapte ani) - anul sabatic , de un an sfânt la fiecare şapte săptămâni de ani – jubileul.