Executarea Voluntară în Natură a Obligațiilor - Plata

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Principiul executării în natură a obligaţiilor

Materia executării obligaţiilor este guvernată de principiul executării în natură, ceea ce presupune executarea obiectului avut în vedere de părţi, debitorul neavând posibilitatea de a înlocui obiectul obligaţiei cu o altă prestaţie.

In conformitate cu acest principiu, debitorul este ţinut sa execute obligaţia având în vedere natura ei specifică si nu se poate libera prin plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.

Orice raportul juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă, sub sancţiunea constrângerii sale de către organele de executare ale statului.

Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are dreptul la despăgubiri.

Însă, se pot ivi numeroase cazuri în care executarea unei alte prestaţii de către debitor să nu mai prezinte acelaşi gard de interes pentru creditor. De asemenea, nicio despăgubire bănească acordată nu poate asigura direct şi nemijlocit satisfacerea intereselor materiale şi spirituale ale participanţilor la circuitul civil, deoarece nu se obţine obiectul specific şi exact avut în vedere la naşterea raporturilor obligaţionale.

Aceste argumente solide au transformat executarea în natură a obligaţiilor într-un principiu fundamental al dreptului civil.

I.2. Plata – reglementare şi noţiune

Plata, ca mod firesc de stingere a unei obligaţii, este reglementată în art. 1469 – 1515 din noul Cod Civil, articole care alcătuiesc Capitolul I intitulat ”Plata” din Titlul V „Executarea obligaţiilor”, titlu ce se regăseşte în Cartea a V – a intitulată „Despre obligaţii”.

Codul civil cuprinde reguli privitoare la noţiunea de plata în art. 1469 – 1471, la subiectele plăţii în art. 1472 – 1479, la condiţiile plăţii în art. 1480 – 1498, la dovada plăţii în art. 1499 – 1505, la imputaţia plăţii în art. 1506 – 1509 şi la punerea în întărziere a creditorului în art. 1510 – 1515.

În literatura de specialitate, plata a fost definită ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei. În acest sens, art. 1469 statuează: „Obligaţia se stinge prin plata atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie”.

Prin alin. 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul indica obiectul plăţii, care poate să constea în remiterea unei sume de bani sau executarea altei prestaţii care reprezintă obiectul obligaţiei respective.

În ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata, trebuie să subliniem că aceasta poate avea ca obiect orice prestaţie : poate fi vorba de executarea obligaţiei de a da, de executarea benevolă a unei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.

Plata nu trebuie privită doar ca un mod de executare benevolă a unei obligatii, ci poate fi considerată şi un act juridic, o adevărată convenţie încheiată între cel care o face – solvens, şi cel care o primeşte – accipiens. Astfel, plata este un act juridic animo solvendi, realizat cu intenţia de a executa o obligaţie.