Expertiză criminalistică - asemănări și diferențieri dintre constatările tehnico-științifice și expert

CAPITOLUL I

NOÚIUNI GENERALE DESPRE EXPERTIZĂ

Secţiunea I

Aspecte introductive

Prin săvârşirea mai multor categorii de infracţiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acţionează, instrumentelor utilizate sau pierderea anumitor obiecte ori substanţe de către persoane implicate în săvârşirea infracţiunii concrete . Descoperirea valorii probante a acestor "martori muţi", de multe ori, se realizează cu ajutorul cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoştinţe de specialitate . Aceste cunoştinţe de specialitate, care sunt de competenţa unui specialist într-un anumit domeniu ştiinţific, tehnic sau artistic sunt necesare pentru lămurirea unor fapte şi împrejurări din cuprinsul unei cauze cercetate sau în curs de judecată. Specialistului i se pot cere aceste cunoştinţe pe care le posedă într-un anumit domeniu, atât în cursul urmăriri penale, cât şi în faza de judecată. Deci, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare . Expertiza, constatarea tehnico-ştiinţifică, nu se dispune pentru a rezolva probleme de natură juridică, ci numai în vederea obţinerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări ştiinţifice din alte domenii de activitate. Aceasta se dispune şi atunci când organul judiciar care cercetează cauza are suficiente cunoştinţe de specialitate în domeniul respectiv . În primul rând, nu toate persoanele interesate în proces au cunoştinţele necesare pentru înţelegerea valorii materialelor respective. Iar, în al doilea rând, rezultatele cercetărilor făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziţia sa în acest scop sunt formate într-un raport de expertiză, "sub formă de concluzii, care este inclus în dosarul cauzei, ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza respectivă, fără să aibă nevoie de cunoştinţele corespunzătoare de specialitate .

Specialistul numit pentru a face o expertiză sau chiar o constatare tehnico-ştiinţifică, nu se subordonează organului de urmărire penală, deoarece atribuţiile sale sunt limitate prin actul de numire în care sunt trecute problemele la care i se cere să răspundă şi materialul pe care-l poate consulta.

Secţiunea II

Noţiunea de expertiză

Pentru lămurirea, rezolvarea unor fapte sau împrejurări în legatură cu unele aspecte ale unor infracţiuni sau pentru interpretarea justă a acestor aspecte, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune efectuarea unor expertize.

Expertiza este procedeul probatoriu în cadrul căruia sunt folosite cunoştinţele specialiştilor pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ce formează obiectul probatoriu în cauze penale.

Se impune efectuarea unei expertize, care este facultativă, de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert . Potrivit prevederilor art. 117, Codul de procedură penală, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de omor deosebit de grav ori a existenţei unor îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Expertul este o persoană fizică ce are cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, persoană recunoscută ca atare şi care este chemată în calitate de expert într-o cauză penală pentru a lămuri anumite fapte şi împrejurări ce formează obiectul probaţiuni în respectiva cauză.

Datorită dezvoltării intensive a ştiinţei, artei, tehnicii şi meseriilor, s-a lărgit foarte mult baza ştiinţifică a expertizei judiciare. Natura cauzei şi probele materiale ce urmează a fi examinate determină genul expertizei . În literatura juridică s-au emis diferite teorii în legătură cu natura expertizei, confundându-se situaţia expertului cu cea a organului de urmărire penală, a judecătorului, a martorului etc.

Aceste interpretări greşite în legătură cu expertul denotă necunoaşterea poziţiei juridice a expertizei.

Confundarea expertului cu un judecător, asimilarea expertului cu un martor sau confundarea cu un organ de urmărire penală este total greşită, deoarece expertul se pronunţă numai asupra unei probleme pentru care a fost numit, examinează fapte şi împrejurări în limita specialităţii sale şi, deci, putem spune că expertul se ocupă numai de probleme pentru care a fost dispusă expertiza.