Principiul Relativitații Efectelor Contractului

În art. 973 in Codul Civil este înscris un principiu important care guvernează puterea contractului faţă de persoanele care nu au calitatea de părţi. Potrivit acestui articol „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”.Textul consacră aşa numitul principiu al relativităţii efectelor contractului. El rezultă indirect, pe cale de interpretare, şi în pricipiul forţei obligatorii a contractului consacrat în art. 969 Cod Civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract valabil încheiat produce efecte numai între părţile contractante, în sensul că el nu poate da naştere la obligaţii şi la drepturi în sarcina şi, respectiv, în favoarea altor persoane. Aşadar, nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Astfel, principiul dă expresie unui vechi adagiu roman, potrivit căruia „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest”, ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane.

Prima latură a principiului relativităţii, care se referă la faptul că obligaţiile asumate privesc numai partea contractuală care şi le-a asumat, este foarte strictă, dreptul nostru necunoscând excepţii de la ea. Cea de-a doua latură, aceea care exprimă ideea că dreptul asumat prin contract aparţine şi profită numai părţii contractante care este titulară a sa , nu este la fel de strictă, excepţiile fiind permise. Ca excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, printr-un anumit contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unor terţe persoane, străine de acel contract: este cazul contractului în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul).

II. Principiul relativităţii efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi a contractului

Regula mai sus enunţată nu înseamnă că un contract nu are consecinţe şi în raport cu terţele persoane sau, altfel spus, că nu ar fi opozabil şi acestora. Terţii au, dimpotrivă, obligaţia să respecte efectele pe care le produce contractul faţă de părţile contractante , în sensul că nu pot ignora

existenţa contractului şi raporturile juridice la care acesta a dat naştere.

Totodată, ei pot invoca existenţa contractului faţă de părţile între care acesta s-a încheiat, dar numai ca un simplu fapt, principiul relativităţii efectelor contractului rămânând neatins.

Pentru înţelegerea corectă a principiului relativităţii efectelor contractului trebuie făcută distincţia între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi a contractului.

Principiul relativităţii efectelor contractului presupune că un contrct nu poate să dea naştere la obligaţii şi drepturi decât în beneficiul direct al părţilor contractante. Aceasta nu înseamnă însă că un contract nu reprezintă nimic pentru terţe persoane. Dimpotrivă, el este o realitate juridică opozabilă faţă de oricine, chiar şi faţă de cei care nu au participat la încheierea lui.

Existenţa acestei realităţi sociale, care este contractul încheiat, poate fi invocată de către părţi faţă de alte persoane, care sunt straine de acel contract. Nu înseamnă că, în acest fel, terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create de el trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile: este respectul datorat, în general, în raporturile sociale, de către fiecare persoană, drepturilor legalmente dobândite de către ceilalţi.

Decelarea conţinutului celor două noţiuni – relativitate şi opozbilitate – şi stabilirea coelaţiei intre ele sunt posibile numai făcând distincţie între contract şi situaţia juridică născută din acel contract.

Contractul, fiind un acord de voinţă al părţilor, în raporturile dintre părţi şi, în măsura şi condiţiile deja arătate,în raporturile dintre o parte şi avânzii-cauză ai celeilalte părţi, precum şi intre avânzii-cauză ai părţilor are valoarea de act juridic. Aşa se explică de ce contractul creează numai între aceste persoane o legătură juridică obligatorie, în conţinutul căreia se află drepturi şi obligaţii.

În raporturile dintre părţi şi terţi, dintre avânzii-cauză ai terţilor şi terţi, precum şi dintre terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului şi nu de act juridic. Contractul, privit ca un fapt social cu semnificaţie juridică, este opozabil faţă de oricine , chiar şi faţă de acele persoane care nu au calitatea de părţi sau avânzi-cauză ai părţilor.