Răspunderea materială, formă a răspunderii din dreptul muncii

CAPITOLUL I

Răspunderea materială formă a răspunderii din dreptul muncii.

1.1. Răspunderea materială: trăsături specifice, relaţia cu alte forme ale răspunderii juridice.

Pentru o mai bună analiză a trăsăturilor răspunderii materiale şi pentru a diferenţia cât mai bine răspunderea materială de alte forme ale răspunderii juridice, este necesar a începe acest capitol introductiv cu o scurtă prezentare a noţiunii răspunderii juridice.

Pornind de la faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilităţii, Nicolae Popa nota că responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. S-a susţinut mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Astfel, dreptul n-ar putea acţiona decât după ce s-a săvârşit fapta periculoasă.

Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere aparţine totdeauna unor instanţe sociale abilitate social (cu competenţe legale în acest domeniu).

Răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu-şi poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

Altfel spus, răspunderea este de ordin normativ şi derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei „Sensul frecvent al noţiunii de răspundere” – observă M. Costin - indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incubă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Au fost aduse însă şi observaţii critice . Astfel, s-a observat faptul că au fost omise laturile psihologice ale răspunderii, deoarece –subliniază autorul – răspunderea şi sancţiunea apar ca două feţe ale aceluiaşi mecanism social.

Nu se confundă însă noţiunea de răspundere juridică cu cea de sancţiune, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

Pentru a sublinia trăsăturile specifice răspunderii materiale, consider că e necesar a aduce în discuţie alte forme ale răspunderii juridice, cum ar fi de exemplu răspunderea civilă contractuală.

A. Pentru a diferenţia cele două forme ale răspunderii juridice este firesc să se plece de la deosebirile ce există între raportul juridic de muncă şi raportul juridic civil.

a) O primă observaţie se referă la principiile care guvernează aceste forme ale răspunderii juridice. Astfel, principiul reparării integrale a pagubei este specific răspunderii civile contractuale, iar limitarea întinderii obligaţiei de desdăunare caracterizează răspunderea materială, de regulă.

Pentru a înţelege cât mai bine această limitare se au în vedere câteva aspecte:

• Făcând referire la Codul Muncii, art. 103 alin. 1 prevede „paguba ce trebuie reparată nu cuprinde, de regulă, foloasele nerealizate de unitate”, ca urmare a faptei săvârşite de cel încadrat prin contract individual de muncă.

Spre deosebire de această situaţie, debitorul, parte în contractul civil, răspunde, conform Codului Civil, nu numai pentru pierderea suferită, dar şi pentru beneficiul de care a fost lipsit creditorul obligaţiei de despăgubire.

• Un alt aspect în ce priveşte limitarea întinderii despăgubirii, se referă la faptul că încadratul răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare, spre deosebire de dreptul civil care instituie răspunderea şi pentru consecinţele păgubitoare ale faptei ilicite ce se vor produce în viitor în mod necesar.

b) În ce priveşte dovada vinovăţiei, regula care stă la baza răspunderii civile contractuale, este culpa prezumată a debitorului, tot acestuia revenindu-i sarcina probei (în materie de vinovăţie).

În răspunderea materială, regula este invers. Potrivit Codului Muncii, obligaţia de a

dovedi temeinicia şi legalitatea măsurilor luate revine unităţii (sarcina de a dovedi că fapta păgubitoare a persoanei încadrate cu contract individual de muncă a fost săvârşită cu vinovăţie).