Despre directive și păstrarea datelor

Directiva este un act normativ cu forță obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresată numai în ce privește rezultatul de atins, lasându-se autorităților naționale din statul respectiv competența alegerii formelor și metodelor de aplicare ale ei.

Directivele au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează numai în ce priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor posibilitatea alegerii formelor şi mijloacelor de aplicare a lor. Directivele în unele cazuri nu cuprind prevederi care pot fi aplicate imediat şi nu au o sferă mai largă decât în cazul regulamentelor şi deciziilor, dar, în ce priveşte rezultatul de atins, ele au un caracter obligatoriu similar.

Directivele sunt destinate să promoveze armonizarea sau coordonarea legislaţiilor naţionale, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii.

În fiecare directivă sunt prevăzute termene-limită pentru introducerea la nivel național a legislației necesare pentru atingerea obiectivelor. Dacă aceste termene sunt depășite, directiva va avea un efect indirect asupra legislației naționale, dar, dacă textul este destul de clar astfel încât să poată avea aplicabilitate directă (această aplicabilitate este decisă de Curtea Europeană de Justiție), efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele.

Cetățenii UE pot invoca în instanță, neimplementarea de către state a unor directive, dar în general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim caz există însă excepții pe baza unui principiu de drept numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident a neimplementării de către state a directivelor chiar și într-un proces împotriva unei alte persoane.

În cazul în care statul nu transpune directiva în legislația sa națională și există persoane vătămate prin faptul netranspunerii directivei, statul în cauză are obligaţia de despăgubire în măsura în care sunt întrunite trei condiţii:

1) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor;

2) conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;

3) existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată.

Există două categorii de directive, si anume:

a. directive de bază: sunt adoptate pe baza Tratatelor

b. directive de execuție : executarea directivelor adoptate prin Tratat, insă directivele de execuție nu pot deroga de la directivele de bază.

Elaborarea directivelor: această competență aparține în principal Consiliului și Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situații mai rare, la inițiativa Consiliului, în urma avizului Comisiei, în cazuri excepționale, directivele sunt emise de Comisie, din inițiativă proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.

În ceea ce privește transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de către autoritățile naționale competente, în termenul prevăzut de către instituțiile comunitare, a măsurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridică internă a normelor conținute de directivă. Trebuie precizat faptul că aceste măsuri naționale nu vizează „introducerea” directivei în dreptul intern așa cum este aceasta înțeleasă în teoria dualistă . În cadrul dreptului există chiar interdicția oricărui procedeu de tip dualist.

Transpunerea directivei constă numai în a pune în practică acest act prin măsuri de ordin intern, procedeul fiind similar situației în care se adoptă hotarâri de guvern în vederea aplicării unei legi sau ordonanțe.

Statele au anumite obligații și anterior expirării termenului de transpunere, ele trebuind să se abțină, până la acest moment, „de a lua măsuri de natură să compromită grav” rezultatul urmărit de directivă, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lasătă la latitudinea judecatorului național.

O transpunere incorectă a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare și este de natură să angajeze răspunderea statului în fața CJCE Totodată, statele trebuie să notifice Comisiei Europene măsurile naționale de transpunere, absența ori întârzierea notificării având aceleași urmări pe planul răspunderii statale.