Clasificarea Drepturilor Patrimoniale

Introducere

Dreptul , ca întrega componenţa juridica a vieţii sociale , este un fenomen deosebit de complex , a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundată a legitaţilor obiective a existenţei sale , a dinamicii sale , a factorilor care il configurează şi valorilor care le promovează.

În orice relaţie juridică sunt inplicate doua idei distincte : persoanele care intră în relaţii juridice şi au drepturi . Dar nu ar putea nimeni să aibă un drept, dacă nu ar exista o normă generală , pe baza căruia să aibă acest drept , acesa la rîndul său purtînd denumirea de drept subiectiv , adică posibilitatea titularului ( subiect activ ) de a desfăsura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumita comportare corespunzătoare care poate fi inpusă la nevoie prin forţa de constrîngere a statului . Astfel principalele două aspecte ale dreptului subiectiv sunt :

- acesta constituie o prerogativa individuală , el îi conferă titularului o anumită sferă de activitate ;

- această prerogativă individuală se află sub tutela dreptului obiectiv , care asigură respectu dreptului subiectiv .

În literatura , de specialitate drepturile subiective se clasifică în dependenţă de mai multe criterii , printre care clasificarea în funcţie de natura conţinutului lor , în patrimoniale şi nepatrimoniale .

Patrimoniul, de la care se desprinde drepturile patrimoniale , reprezintă o universalitate juridică , adică un tot juridic divizibil în părţi ideale ca dreptul titularului asupra patrimoniului său , este un drept de proprietate , iar partimoniul este indevizibil ca şi persoana proprietarului . Acest drept de proprietate cuprinde dreptul de administrare , de a percepe toate veniturile patrimoniului şi dreptul de a dispune totalitatea sau numai de o parte a patrimoniului , dar nu prin acte între vii , ci numai pentru cauza de moarte.

Capitolul I Patrimoniul şi drepturile patrimoniale

1. 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale patrimoniului.

Obiectul dreptului civil este constituit din raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între personale fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică1. Instituţia fundamentală de la care se porneşte în definirea noţiunii de patrimoniu cea a raportului juridic civil, aceasta din urmă cuprinzînd 3 elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul.

Părţi sau subiecte ale raportului juridic civil sunt acele entităţi juridice apte de a fi titulare de drepturile şi obligaţii civile şi anume persoanele fizice şi juridice. Drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil pot fi evaluate din punct de vedere economic, caz în care raportul va fi unul patrimonial sau sunt lipsite de valoare economică, raportul fiind unul nepatrimonial. Numai drepturile şi obligaţiunile civile care au o valoare economică prezintă relevanţă pentru definirea noţiunii de patrimoniu. Dacă ne referim la obiectul raportului juridic civil cu caracter patrimonial, observăm că adesea, conduita părţilor se raportează la anumite bunuri. În asemenea situaţii, se consideră că bunurile constituie obiect derivat sau exterior al raportului juridic civil. Cu toate că nu există o definiţie legală a noţiunii de patrimoniu, Codul civil român face o serie de referiri la aceasta. Astfel potrivit art. 781 C.c., creditorii defunctului pot cere separaţia patrimoniului defunctului de acela al moştenitorului sau, erideului, în terminologia Codului civil. Măsură este destinată să prevină confuziunea celor 2 patrimonii, care ar fi de natură să-l pună pe creditorul defunctului să vină să concure cu cel al moştenitorului ş să suporte riscul eventualei insolvabilităţi a acestuia. Prefăcînd separaţia de patrimoniu, creditorul succesoral obţine menţinerea identităţii patrimoniului debitorului său şi decesul acestuia, identitatea care va încerca prin absorbirea în patrimoniul moştenitorului, numai după achitarea datoriilor succesiunii. Numeroase referiri la noţiunea de patrimoniu există şi în legislaţia referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea diverselor persoane juridice, pentru care el reprezintă un element constitutiv. Cităm cu titlul de exemplu prevederile art. 3 şi 66 din Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice, art. 26 lit. e. 41,42 şi 47 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi cele juridice.