Constituțiile din 1948, 1952 și 1965

Procesul instaurării socialismului în România, început prin victoria luptei antifasciste şi antiimperialiste din august 1944, are profunde rădăcini în dezvoltarea istorică, în contradicţiile economice şi social-politice ale socităţii româneşti.

În România, cerinţele revoluţiei burghezo-democratice din prima jumătate a secolului al XIX-lea n-au fost realizate până la capăt. Instaurarea statului naţional unitar, la 1 Decembrie 1918, expresie a necesităţii istorice, a cerinţelor legilor obiective de dezvoltare sociala, a determinat intrarea României într-o nouă etapă a dezvoltării, creând premise pentru accelerarea progresului economic şi social-cultural al ţării. Însa, nici dupa acest eveniment problemele importante nu au fost deplin soluţionate, ceea ce a atras nemulţumirea poporului. În aceste conditii social-politice, Partidul Comunist a profitat de această nemulţumire, începand lupta “împotriva exploatării şi asupririi”1.

Popularitatea Partidului Comunist a început să crească progresiv şi, treptat, au obţinut o putere politică din ce în ce mai mare, care le-a permis să instraureze în România sistemul propriu. O importanţa deosebită s-a acordat activităţii de organizare şi conducere a poporului, schimbării caracterului puterii de stat atât pe plan central, cât şi pe plan local şi constituirii unor organe ale puterii care sa exprime interesele comuniste.

În cele din urmă, regele a fost nevoit sa accepte înlocuirea guvernului Rădescu, cu un guvern comunist. Acest nou guvern, format la 6 martie 1945, prezidat de Petru Groza, reprezenta primul guvern cu un pronunţat caracter comunist din istoria României, impunându-se astfel un nou regim politic. Prezenţa în guvern a grupării liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, nu schimba esenţa şi caracterul acestui nou guvern, bazat pe alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime.

Sub masca democraţiei, Partidul Comunist a atras alături de clasa muncitoare şi ţărănimea, parţial intelectualitatea, pătura mijlocie. Planul acestui partid urmărea extinderea controlului statului asupra activităţii economice şi financiare a întreprinderilor particulare, lichidarea inflaţiei, desfiinţarea capitalismului şi introducerea unui regim sever de economii.

Un moment important în lupta pentru asigurarea instaurării definitive a forţei comuniste l-a constituit victoria acesteia în alegerile parlamentare din noiembrie 1946. Parlamentul rezultat în urma acestor alegeri – primul Parlament comunist din istoria României- a facilitat adoptarea la sfârşitul anului 1946 şi în 1947 a unei serii de măsuri cu caracter anticapitalist, cum au fost: etatizarea Băncii Naţionale, introducerea controlului statului asupra întreprinderilor capitaliste, ceea ce echivala cu îngrădirea poziţiilor deţinute de marele capital, reforma monetară şi multe altele.

Iniţial, gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu a acceptat colaborarea cu forţele comuniste, însă, pe măsură ce procesul instaurării comunismului lua amploare, îngustând poziţiile acesteia în viaţa politică, ea se opune tot mai mult.

Ca urmare, pe baza unei moţiuni de neîncredere adoptată de Adunarea Deputaţilor, ultimii reprezentanţi ai liberalismului au fost eliminaţi din Guvern, la 6 noiembrie 1947. Prin acest act s-a produs o schimbare fundamentala în caracterul puterii de stat, care a căpătat pe deplin caracter socialist.

Astfel, s-au creat condiţii favorabile pentru lichidarea contradicţiei între conţinutul puterii şi forma de stat monarhică, ce constituia o piedică în calea progresului forţei comuniste. Transformările petrecute în perioada 1944-1947, noul raport al forţelor social-politice, au facut ca înlăturarea monarhiei să devină posibilă.

La 30 Decembrie 1947, regele, lipsit de sprijin politic, a fost nevoit să semneze actul de abdicare, iar Parlamentul a proclamat, în aceeaşi zi, Republica Populară Română. Astfel, întreaga putere politică a fost câştigată de clasa socialistă şi s-a trecut într-o nouă etapă istorică, etapa prefacerilor economice şi social-politice cu caracter socialist.

Legislaţia constituţională din septembrie 1944 până la 30 decembrie 1947

Actul istoric din August 1944 a însemnat şi începutul unei noi dezvoltări constituţionale a ţării, deosebită de trecut. Întrucât singurele acte fundamentale în vigoare, în acel moment, erau decretele din 1940, se impunea ca o necesitate istorică imediată reintroducerea unui regim de constituţionalitate care să poată garanta dezvoltarea socialistă a ţării. În împrejurările de atunci nu existau condiţii de elaborare a unei noi constituţii.

De aceea a fost adoptată o soluţie tranzitorie care consta în repunerea în vigoare a constituţiei din 1923, scop în care a fost emis decretul din 2 septembrie 1944. Acest decret cuprindea în total cinci articole şi formula într-un mod concis dispoziţii constituţionale de o deosebită importanţă, printre care cele referitoare la abrogarea decretelor din septembrie 1940 (art. V). Astfel, articolul I al decretului stabilea ca “Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţia din 1923”2.