Democrația și puterea birocratică

1. Birocraţia – prezentare generală

Termenul “birocraţie”apare pentru prima dată în anul 1745 la de Gournay prin contopirea termenului grecesc kratos (= a conduce) cu tremenul franţuzesc bureau (= birou) desemnând o conducere executată de funcţionari. La început, acest cuvânt desemna activitatea prestată de funcţionarii guvernamentali si mai apoi fiind utilizat în toate organizaţiile mari.

În acest context, prin cuvântul birocraţie se înţelege multiple operaţiuni de birou. Cu toate acestea, o definiţie concretă a birocraţiei nu au putut-o oferi nici oamenii specializaţi în ştiinţe publice. Din această cauză, sunt mai multe definiţii în ceea ce priveşte acest termen în funcţie de modul de percepere :

1. Birocraţia poate reprezenta mari organizaţii complexe şi modernizate.

2. Birocraţia poate deveni un termen juridic ce întruneşte tot ce reprezintă cadrul formal al unei organizaţii.

3. Birocraţia poate desemna o organizaţie bazată pe reguli de raţionalitate.

4. Birocraţia, pentru mulţi dintre specialişti, este sinonim cu administraţia publică, astfel se înţelege că scopul acesteia este de a aplica politica guvernului.

5. Birocraţia poate deveni sinonim cu intervenţionismul etatic, adică prin birocraţie se poate subîntelege creşterea puterii statului, a bugetului, a ariei sale de intervenţie.

Toate aceste definiţii au in comun un element şi anume că este strâns legată de rigiditatea impusă de reguli stabilite.

Aşa numita birocraţie (cuvântul nu a fost creat decât în a doua jumătate a secolului XVIII-lea) nu a apărut decât în momentul în care s-au cumulat următoarele caracteristici:

• posturile (funcţionarii) au devenit permenente sau cvasipermanente;

• apare un statut juridic protector (stabilitate, retribuţie, carieră);

• ocupanţi posturilor (funcţionarii) scapă (sau au tendinţa să o facă) de orice responsabilitate directă.

În cursul secolului al XIX-lea si al XX-lea realizarea acestor trei condiţii a generat un fenomen nou si fără precedent în istorie: Birocraţia.

Administraţia, care a existat în statele europene din secolul XIII până în secolul XVIII şi care mai apoi s-a metamorfozat în birocraţie, există în toate marile civilizaţii ale trecutului, reprezentând un subsistem de organizare, în timp ce birocraţia este un subsistem de administrare.

Astăzi toţi marii analişti ai fenomenului administrativ sunt de acord cu faptul că asistăm la triumful birocraţiei. Această evoluţie a cunoscut împlinirea în statele totalitare, cum a fost în Romania până în decembrie 1989, în care puterile: politică, economică, socială şi culturală au fuzionat şi în care birocraţia statală era dublată la toate nivelurile de către Partidul Comunist. În România birocraţia se substituia statului, având unic scop să se perpetueze la putere, să-şi păstreze şi chiar să-şi dezvolte privilegiile şi dacă era posibil să-şi transmită aceste privilegii descendenţilor.

Conflictele care persistă în zilele noastre între puterea politică şi administraţie, dovedesc faptul că în ciuda accentuării birocratizării statale, procesul nu este finalizat în societăţile democratice aşa cum a fost finalizat în statele totalitare, unde puterile fuzionează, creându-se astfel „sisteme administrative cu integritate absolută”.

În prezent noţiunea de birocraţie are trei sensuri principale, exemplificând:

• puterea sau activitatea birocratică;

• categoria socială a birocraţilor;

• modul de organizare birocratic.

1.1. Modelul birocratic tradiţional

Satisfacerea interesului public, în general, şi alocarea resurselor publice, în particular, sunt posibil de realizat în absenţa structurii servicilor publice, care elaborează şi implementează decizii cum sunt: ce tipuri de bunuri şi servicii sunt oferite, în ce cantitate, către ce fel de categorii de cetăţeni.

Redistribuirea resurselor publice depinde de existenţa funcţionarilor publici, care transferă aceste resurse în conformitate cu un anumit sistem de reguli legiferat. În ciuda unanimităţi existente referitoare la necesitatea serviciilor publice, totuşi literatura de specialitate oferă o largă paletă de dezacorduri privitoare la trasăturile de bază ale comportamentului serviciilor publice sau birocraţiei. Fiind de cele mai multe ori consideraţi interschimbabili, aceşti doi termeni nu sunt sinonimi: serviciile publice tind spre ambiguitate, iar birocraţia este o categorie semantică bine definită. Serviciile publice desemnează un departament al administraţiei publice, iar in anumite situaţii birocraţiei i se atribuie aceeaşi explicaţie; alteori, noţiunea de birocraţie este utilizată cu referire la instituţii sau pentru a evidenţia anumite caracteristici ale organizaţiilor.

Literatura de specialitate reflectă o varietate de puncte de vedere contradictorii cu privire la serviciile publice:

1. birocraţiile demonstrează un înalt nivel de raţionalitate si eficienţa (Max Weber);

2. serviciile publice se caracterizează prin ineficienţă economică şi pierderi administrative (Tullock, 1965; Niskanen, 1971);

3. logica serviciilor publice este iraţionalitatea (March şi Olsen, 1976; Hogwood si Peters, 1985).

În concluzie, problema majoră pusă în discuţie este legată de eficienţa serviciilor publice; cât de eficiente sunt sau tind să devină acestea. Pentru a ştii acest lucru, trebuie realizată o analiză pertinentă a conceptului de birocraţie prin care sunt puse în lumină caracteristicile serviciilor publice.