Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

CAPITOLUL I - Notiuni introductive

Dreptul nostru la un mediu sănătos este un drept fundamental.

„Omul poate stăpâni natura cât timp ține seama de legile ei.” - Grigore Antipa

La prima Conferință ONU privind mediul, ținută la Stockholm în anul 1972, s-a pus problema unui drept fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate îi permite omului să trăiască în mod demn și în prosperitate. Cu toate că această Conferință nu realiza nici măcar circumscrierea noțiunii și nici recunoașterea internațională propriu-zisă a dreptului la un mediu sănătos, ea a constituit totuși un pas foarte important în consacrarea ulterioară a unui astfel de drept.

Denumirea de dreptul „la un mediu înconjurător sănătos” din primul alineat al art. 35 din Constituție are la bază argumentul conform căruia acest drept reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și morală, la proprietate etc).Așadar, prin dreptul la mediu „sănătos și echilibrat ecologic” se are în vedere necesitatea întreținerii unui mediu care să permită nu doar apariția și dezvoltarea vieții, ci și menținerea la standarde optime a calității acesteia.

De subliniat în alineatul al treilea al aceluiași articol este natura dublă a participării cetățenilor, ca subiecte de drept, în acest raport om - mediu. Însăși forța statală reglementează acest domeniu întrucât dreptul fiecărui om de a trăi într-un mediu sănătos îl obligă ca în același timp să devină un subiect activ în cadrul raportului de drept pe care îl întreține mediul, deci și cu statul, fapt ce impune asumarea responsabilității ce revine odată cu statutul de cetățean.

Este firesc ca orice persoană să poată pretinde să trăiască într-un mediu sănătos, nepoluat. Lupta pentru prevenirea poluării și înlăturarea consecințelor acesteia trebuie să fie o îndatorire a tuturor locuitorilor unei țări, cum este și dreptul la un mediu sănătos, exprimat în caracterul său universal.

Este drept subiectiv, însemnând că deținerea acestui drept de către o persoană îi conferă acesteia posibilitatea, recunoscută prin lege, de a pretinde unui terț să aibă o anumită conduită. Astfel, orice cetățean al unui stat ce are în cadrul sistemului său de drept reglementări în ceea ce privește mediul, își poate revendica acest drept, poate semnala orice încălcare a legii și poate cere despăgubiri terțului ce se face vinovat de nerespectarea prevederilor legale.

Dreptul mediului este drept pozitiv. În sarcina statului român, au fost stabilite atât obligații cu caracter constituțional (art. 35 din Constituția României), cât și obligații cuprinse în legi (Legea nr. 1371995).

O altă trăsătură este aceea de preponderent preventiv ce are la bază necesitatea aplicării măsurilor de prevenție împotriva alterării calității mediului și are în vedere, de asemenea, interesul asigurării protecției mediului atât în prezent, cât și pentru generațiile viitoare. Așadar, mediul înconjurător poate fi protejat în primul rând prin intermediul măsurilor preventive.

Deci, se poate vorbi și de un caracter temporal, deoarece aplicarea normelor specifice dreptului mediului ține cont de contextul social și de evoluția umanității, însă nu poate fi anulată de nici unul dintre acești factori.

În altă ordine de idei, dreptul la un mediu sănătos poate fi privit atât într-o dimensiune individuală, cât și într-una colectivă. Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu sănătos implică dreptul fiecărei persoane la prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă și refacerea mediului poluat, precum și repararea pagubei suferite de pe urma poluării mediului. Dimensiunea colectivă a dreptului la un mediu sănătos implică obligația statelor de a garanta exercitarea acestui drept și de a coopera în vederea prevenirii poluării și protejării mediului la nivel regional și internațional.

În literatura de specialitate, această nouă ramură a dreptului cunoaște denumiri diferite: dreptul protecției naturii și a mediului, dreptul mediului și conservării, drept ambiental, drept ecologic, dreptul mediului (înconjurător) etc. („droit de la protection de la nature et de l’environnement“, „droit de l’environnement“, în limba franceză, „derecho ambiental“, în limba spaniolă, „environmental law“, „environmental law“ în limba engleză ș.a.). Inițial, atunci când înseși conceptele de natură și ecologie nu erau pe deplin conturate, s-a folosit în general denumirea de „dreptul protecției naturii și a mediului“, iar ulterior, prin generalizarea noțiunii de mediu, și dreptul s-a raportat, și în ce privește denumirea, mai ales la acest concept. Din această perspectivă, considerăm ca mai adecvată specificului și obiectivelor definitorii ale acestei noi ramuri denumirea de dreptul mediului. Într-adevăr, în condițiile contemporane, dreptul trebuie să reglementeze toate aspectele mediului: gestionarea resurselor naturale, protecția mediului, prevenirea și combaterea poluării, repararea daunelor ecologice, răspunderea pentru nerespectarea normelor legale în materie etc. El depășește astfel perspectiva ecologică (interacțiunea dintre om și natură), dar și simpla protecție, așa că cea mai adecvată denumire, capabilă să surprindă complexitatea și dinamica noului domeniu al reglementării juridice, ni se pare a fi cea de dreptul mediului.

Pe baza unor asemenea considerații privind necesitatea, rolul și dimensiunile acestei noi ramuri de drept putem formula și o definiție a dreptului mediului .

Astfel, dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice și instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă. Rezultă de aici o definiție circumstanțiată prin două elemente fundamentale: un obiectiv direct și imediat (protecția, conservarea și ameliorarea mediului) și altul indirect și pe termen lung (dezvoltarea durabilă).

În privința primului aspect, semnificațiile termenilor fundamentali sunt următoarele:

− protecția mediului (prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării și a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale);

− conservarea mediului (menținerea și reproducerea calității factorilor naturali prin instituirea unor măsuri speciale de ocrotire și conservare);

− ameliorarea (prin ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale, asigurarea unor condiții de viață tot mai bune generațiilor actuale și viitoare).

Obiectivul dezvoltării durabile urmărește integrarea și armonizarea problemelor mediului în și cu procesul general al unui tip de dezvoltare care să răspundă nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor. Ca urmare a caracterului său „orizontal“ și totodată globalizant, dreptul mediului are tendința de a pătrunde practic în toate sectoarele dreptului, într-o proporție mai mare ori mai mică. În contextul acestui „imperialism“, el le influențează prin „ecologizare“ și suferă, la rândul său, amprenta acestora.

Din perspectiva diferitelor „paliere“ de edictare și aplicare a reglementărilor juridice, dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:

− dreptul național (românesc) al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecția, conservarea și ameliorarea mediului. În cazul nostru, obiectivul îl reprezintă dreptul românesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice și perspectivele de dezvoltare, în context regional și universal;

− dreptul comunitar al mediului cuprinde dreptul comunitar originar și dreptul derivat (regulamentele și directivele, explicitate și precizate în semnificațiile lor prin politicile, programele, recomandările și alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene),

− dreptul internațional al mediului, constituit din tratatele, cutuma și celelalte izvoare specifice de drept internațional public referitoare la această materie, care cunoaște importante variante regionale și având ca obiect protejarea biosferei contra deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcționarea normală.

In altă perspectivă, toate aceste trei „drepturi ale mediului“ aparțin unor ordini juridice diferite, dar constituie un ansamblu ale cărui elemente se află într-o stare de interdependență. „Baza“ o reprezintă dreptul național, urmat, în cazul țărilor membre ale Uniunii Europene, de dreptul comunitar și continuând cu dreptul internațional al mediului. Toate aceste norme se manifestă sub o formă sau alta la nivelul reglementărilor naționale. Tratatele internaționale ratificate conform legii aparțin, potrivit Constituției României, dreptului intern, iar ca urmare a aderării la UE, prevederile tratatelor constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.