Drepturile și îndatoririle părintești în noul cod civil

Drepturile şi îndatoririle părinteşti în NCC

1. Aspecte generale

Prevederile art. 483 din NCC definesc autoritatea părintească ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Beneficiarul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti ce intră în cuprinsul autorităţii pinteşti este numai copilul, adică persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit anterior acestei vârste capacitate deplină de exerciţiu.

Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea material şi spiritual a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor persoanale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său.

Există situaţii în care părinţii sunt morţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, dispăruţi necunoscuţi sau puşi sub interdicţie, care au drept consecinţă faptul că ocrotirea minorului se va realiza prin alte mijloace legale, prin tutelă, prin curatelă, prin încredinţarea copiilor unor persoane, familii sau instituţii de ocrotire. Procedurile legate de exercitarea autorităţilor părinteşti necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu exercită autoritatea părintească.

Autoritatea părintească reprezintă, pentru părinţi, o obligaţie şi un drept cu conţinut complex, ce au ca finalitate asigurarea condiţiilor materiale şi spirituale necesare pentru creşterea, îngrijirea, educarea şi pregătirea profesională a copilului. Acest principiu se desprinde din prevederile art. 48 alin. (1) din Constituţie şi din dispoziţiile art. 508 şi urm. Din NCC, care reglementează decăderea din drepturile părinteşti.

Art. 487 din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii părinteşti”, dispune că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia , învăţătura şi pregirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului. Ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

În ceea ce priveşte independenţa patrimonială a bunurilor, părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere. În prezent, acest principiu este prvăzut de art. 500 din NCC, iar anterior de art. 106 din Codul Familiei.

Art. 490 din NCC, sub titlul marginal „drepturile părintelui minor”, dispune că părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani, are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului [alin.(1)]. Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii [alin. (2)]. Per a contrario, până la vârsta de 14 ani, un asemenea părinte nu are drepturi şi îndatoriri pinteşti. Oricum, acest text evocă ideea că părintele, pentru a exercita autoritatea părintească, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Constatăm că art. 485 din NCC, cu titlu de noutate absolută în sistemul de drept român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-şi respecta părinţii.

Facem precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are semnificaţia de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a unei presoane faţă de o altă persoană. În lipsa unei semnificaţii speciale stabilite de legiuitor, termenul „respect” are aceeaşi semnificaţie şi în limbaj juridic. Instituind pentru copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinţi o multitudine de obligaţii, legiuitorul a creat un dezechilibru juridic între aceştia fiind semnificând regimul special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copilului.

În cazul bunurilor copilului, potrivit art. 502 din NCC, drepturile şi îndatoririle părinţilor sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui. Cu toate acestea, părinţii nu au obligaţia de a întocmi inventarul prevăzut de art. 140 din NCC, dar numai în cazul în care copilul nu are şi alte bunuri decât cele de uz personal.

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti specifice

Art. 488 alin. (1) din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „îndatoririle specifice”, dispune că părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

În acest scop, norma din art. 488 NCC instituie în sarcina părinţilor următoarele obligaţii:

a) De a coopera cu copilul.

Cooperarea presupune, pe de o parte, capacitatea copilului de a se adapta la valorile adulte şi la ce asteaptă adulţii de la el, chiar şi prin renunţarea la integritatea proprie, iar, pe de altă parte, capacitatea adultului de a se adapta la valorile copilului şi la ce asteaptă acesta de la adult. Copilul are nevoia să i se descrie situaţia simplu şi clar, deoarece el îşi structurează gândirea şi face conexiunile simplu şi clar, deoarece el îşi structurează gândirea şi face conexiunile logice. Copilului trebuie să i se spună ceea ce să facă, să i se stabilească priorităţi de părinte, să i se ofere opţiuni.