Filiația Față de Mamă

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Familia este o formă de relaţii sociale dintre oamenii legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familii fac parte soţii, părinţii şi copiii, precum şi uneori, alte persoane între care există relaţii de rudenie. Şi soţii singuri fără copii formează familia.

Familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.

Familia dă naştere următoarelor relaţii:

-relaţii de căsătorie, fără de care familia nu există;

-relaţii dintre soţi, relaţii ce reprezintă efectele căsătoriei;

-relaţii dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raportu-

-rilor dintre părinţi (căsătoriţi sau necăsătoriţi);

-relaţii dintre alte persoane care, în condiţiile legii, mai pot

face parte din familie.

Dintre aceste relaţii, cele mai numeroase şi mai importante sunt relaţiile care se stabilesc între soţi, precum şi cele dintre aceştia în calitate de părinţi şi copiii lor minori. Indiferent de tipul relaţiilor de familie, ele prezintă aspecte personale, nepersonale şi aspecte patrimoniale.1Cadrul general de reglementare a rapoturilor juridice de familie îl reprezintă Codul familiei, potrivit căruia, familia desemnează fie pe soţi , fie pe aceştia şi pe copii lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţii asimilate2.

SECŢIUNEA I

EVOLUŢIA REGLEMENTǍRII FILIAŢIEI ÎN ROMÂNIA

Până la adoptarea Codului familiei, filiaţia a fost reglementată de Codul civil, în Titlu VII - ,, Paternitatea şi filiaţiunea’’ (art.286-308 ). Se făcea distincţie între filiaţia legitimă, bazată pe căsătorie şi filiaţia naturală, când copilul se năştea dintr-o uniune care nu era consacrată prin căsătorie. Filiaţia legitimă presupunea existenţa a trei elemente: căsătoria valabilă dintre bărbatul şi femeia din a căror uniune se pretinde că s-a născut copilul; faptul că acel copil a fost născut dintr-o femeie căsătorită şi care pretinde că îi este mamă; faptul că tatăl său a fost soţul mamei. Rezultă, că în sistemul Codului civil, mai întâi trebuia să se facă dovada maternităţii legitime, iar pe baza prezumţiei de paternitate se stabilea şi paternitatea legitimă a copilului faţă de soţul mamei. Codul civil stabilea mai multe moduri de dovadă a maternităţii legitime, şi anume: actul de naştere, posesia de stat şi proba testimonială.

În ceea ce priveşte filiaţia naturală, pe lângă faptul că reglementarea se bazează pe discriminarea între copilul din căsătorie (legitim) şi copilul din afara căsătoriei (natural, născut fie din concubinaj, fie din adulter), s-a arătat că, din nefericire, Codul civil era cât se poate de defectuos, deoarece nu permitea soluţionarea problemelor complexe pe care le ridica filiaţia naturală şi mai mult genera inechităţi intolerabile.

În primul rând în ceea ce priveşte modurile de stabilire a filiaţiei naturale, s-a remarcat faptul că s-a instituit o discriminare inadmisibilă, după cum este vorba de stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau de stabilirea filiaţiei faţă de tată. Astfel, filiaţia naturală se putea determina prin recunoaştere voluntară, pe care o putea face mama sau tatăl copilului, în formele prevăzute de lege. Putea fi recunoscut orice copil natural, adulterin sau incestuos. Dacă însă copilul natural nu a fost recunoscut benevol, era posibilă cercetarea în justiţie a filiaţiei naturale.

În al doilea rând, din punctul de vedere al efectelor filiaţiei naturale, sistemul Codului civil era mai degrabă apropiat de sistemul vechiului drept roman. Faţă de mamă, copilul natural era asimilat copilului legitim, atât în ceea ce privea exerciţiul drepturilor părinteşti, cât şi drepturile succesorale. Faţă de tată însă, copilul era absolut străin.