Instituția cetățeniei în sistemul constituțional românesc

INTRODUCERE

Întrucât unul din elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată analiza raporturilor existente între aceasta şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru component al populaţiei şi statul respectiv.

Problemele populaţiei au căpătat o importanţă deosebită în ultimele decenii, ca urmare a dezvoltării colaborării internaţionale, extinderii schimburilor economice şi amplificării relaţiilor comerciale.

Dacă la începutul secolului al XX –lea, populaţia Globului însuma 1. 600. 000. 000 de locuitori, în prezent a ajuns la 5, 5 miliarde, estimându-se ca- în acest secol- să ajungă la 10 miliarde.

La acest început de secol şi de mileniu, problemele cu care se confruntă populaţia- inclusiv în domeniul juridic- s-au multiplicat. Preocupările oamenilor, dorinţa lor de afirmare, opţiunile privind locul de muncă, instituţia de instrucţie şi educaţie, ţara de reşedinţă, sunt tot mai diverse.

Pentru fiecare categorie de persoane, care formează populaţia unui stat, sunt elaborate reglementări adecvate, care- în mai multe cazuri- implică corelarea reglementărilor naţionale cu cele internaţionale.

În ultimele decenii au apărut numeroase probleme juridice, în condiţiile în care dorinţa de informare s-a acutizat, şi posibilităţile persoanelor de a călători dintr-o ţară în alta sunt mult mai largi.

CAPITOLUL I.GENERALITATI PRIVIND INSTITUTIA

CETATENIEI ROMANE

1.1. Istoricul, notiunea si definitia

Aparitia si dezvoltarea notiunii de cetatenie constituie parti componente ale unui lung proces istoric, impartit in doua mari perioade: prima se intinde pana la 1789, iar cea de-a doua, dupa acest an revolutionar

Terminologic, cetatenia vine de la latinescul “civis romanus” Elemente ale notiunii de cetatenie apar inca din prima perioada in orasele- republici din antichitate. La Atena, Sparta si Roma, erau cetateni numai persoanele care, prin prezenta lor in adunarile populare, din for sau agora, luau parte la rezolvarea treburilor publice.

In timpul Imperiului Roman, prin Edictul din anul 212, Caracalla a acordat “catatenia romana”peregrinilor. Ulterior, intrucat romanii si apoi bizantinii devin supusi ai imparatului, “catatenia” isi pierde acest continut juridic, fapt care se va prelungi pana la Revolutia franceza de la 1789.

In epoca feudala, statutul juridic al cetateanului se exprima prin institutia juridical specifica acestei perioade- supusenia, care presupunea nenumarate obligatii si foarte putine drepturi ale supusului fata de feudal (senior).

O data cu intarirea si centralizarea statului, supusul devine un dependent fata de puterea suprema de stat, care se concretizeaza intr-un print, rege, sau imparat.