Nulitatea. rezoluția și rezilierea - sancțiuni de drept civil

Introducere

În decursul timpului, concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluţie.

În dreptul român nulitatea actului juridic era privită ca fiind totală şi iremediabilă, fiind sintetizată în regula “quod nullum est, nullum producit effectum” (este concepţia nulităţii “actului organism”, în sensul că nulitatea actului juridic era asemănată cu boala organismului uman – astfel, actul juridic valid este ca un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îţi va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viaţă) . Acolo un act se socotea ca şi cum n-ar exista, ca şi cum n-ar fi fost făcut niciodată; a fi nul sau a nu exista era acelaşi lucru, din punct de vedere juridic. Nulitatea provenea din încălcarea legii sau din lipsa unei condiţii necesare la încheierea actului şi această nulitate era civilă; ea se producea automat, de plin drept, şi actul era nul de la început, fără a mai a fi nevoie ca nulitatea să fie pronunţată în justiţie.

În cursul imperiului, pretorul acorda aşa-numita “restitutio in integrum”, în anumite cazuri, împotriva actelor care pricinuiau o pagubă nedreaptă autorului lor (astfel erau actele făcute sub imperiul violenţei sau de către un minor de 25 de ani). În baza acestei “restitutio in integrum” actul nu mai putea produce efecte şi situaţia revenea la starea în care era înainte de încheierea actului . Pretorul nu putea să pronunţe direct nulitatea, pentru că actul era valabil după legea civilă, dar repunerea în situaţia anterioară echivala cu anularea şi cel în favoarea căruia era pronunţată, obţinea restituirea a ceea ce dăduse.

Astfel, alături de nulitatea civilă, apare o nulitate pretoriană. Nulitatea pretoriană se distinge de cea civilă prin aceea că ea nu avea loc de plin drept şi nu putea fi pronunţată decât de magistrat, în urma unei acţiuni în justiţie şi până la acordarea lui “restitutio in integrum” actul juridic era valabil şi producea efecte valabile.

Această dualitate a condus, în perioada redactării monumentelor legislative europene la opinii divergente şi dispute teoretice. Astfel, într-o primă opinie se aprecia că nulitatea este declarată de către lege şi, în consecinţă, justiţia nu are nimic de făcut în raport cu actele nule de drept. În replică, s-a spus că trebuie ţinut cont de faptul că actul nul a avut loc în fapt şi că el a produs o aparenţă; ca urmare nu este sigur că acest act este nul. În concluzie, acest act poate produce efecte, iar pentru a-i constata nulitatea şi declara ineficienţaeste necesar ca nulitatea lui să fie dovedită. În acest caz, de dezacord asupra validităţii actului, este chemată să se pronunţe justiţia (chiar şi în cazurile în care legea prevede că nulitatea operează de drept).

O complicaţie în plus a fost detrminată de apariţia termenului de act inexistent. Adepţii teoriei actelor inexistente considerau că este insuficientă împărţirea nulităţilor în absolute şi relative, întrucât acestea nu acoperă toate situaţiile apărute în practică,astfel că au propus o clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate absolută, acte lovite de nulitate relativă şi acte inexistente .

Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme apărute în materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei din trecut, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile prevăzute de lege. Pentru cazurile în care legea nu stabilea nulitatea, dar în care era imposibil să se considere căsătoria valabilă, întrucât lipsea unul dintre elementele sale esenţiale (lipsa totală a consimţământului, identitatea de sex), s-a spus că acea căsătorie nu era nulă, ci inexistentă, astfel încât nu mai era nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca fiind ineficace. Ulterior, teoria inexistenţei a fost extinsă şi la alte acte juridice, afirmându-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar lipsi un element indispensabil formării sale (lipsa totală a voinţei juridice, lipsa formei ad validatem).

Teoria actelor inexistente este falsă şi inutilă, fiind respinsă de majoritatea doctrinei noastre actuale. Este falsă pentru că a urmărit, la origine, înlăturarea incovenientelor rezultând dintr-o regulă care, în realitate, nu există şi datorită faptului că nu se poate vorbi de inexistenţa actului juridic cât timp acesta crează o aparenţă în circuitul civil, având o existenţă materială şi bucurându-se de o prezumţie de validitate (până la anularea lui). Este inutilă, întrucât şi în cazul inexistenţei, instanţa urmează să verifice cauza ineficacităţii actului juridic, iar regimul juridic al inexistenţei este întocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Motivul real care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie, faptul că nulitatea absolută este prescriptibilă în unele sisteme de drept (cel francez, spre exemplu), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, pentru că nulitatea absolută este impresciptibilă.