Programe Europene de Acțiune pentru Mediu în Uniunea Europeană

1. Introducere

În ultimii 30 de ani, politica europeană de mediu s-a dezvoltat de la un grup limitat de măsuri preponderant tehnice la una din cele mai cunoscute aspecte ale UE. În momentul de față acoperă aproape în întregime spectrul problemelor de mediu.

Promovarea dezvoltării durabile și a unui nivel ridicat de protecție a mediului au fost incluse ca fiind un obiectiv important în Tratatul European. Politica de mediu a UE se bazează pe crezul că stabilirea unor standarde de mediu înalte stimulează oportunități de inovare și afaceri.

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut doi ani până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici

comunitare. Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului

său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor

viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a

mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la

Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi

educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii

comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe

constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în

direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de

mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu

nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat

prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la

crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu

trebuie însă uitate nici rezistenţa – sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă,

atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea

economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări

concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate,

capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

2. Prezentarea generală a politicii de mediu a Uniunii Europene

Politica de mediu a dobândit, treptat, o importanţă majoră în cadrul Uniunii. Pentru a înţelege, însă, ce implicaţii are acest fapt şi, mai ales, cum s-a ajuns la perspectiva legată de dezvoltarea durabilă şi ce semnificaţii are aceasta, trebuie, mai întâi, să prezentăm un scurt istoric al politicii de mediu. Astfel, trebuie spus că în 1957, UE nu avea o politică de mediu. De fapt, termenul „mediu“ nici nu era menţionat în Tratatul de la Roma. În 1972, şefii statelor membre au declarat, pentru prima oară, intenţia lor de a se adresa problemelor legate de degradarea mediului în Europa. Un stimulent important în acest sens a fost conştientizarea, de către Comisie, a faptului că politica de protecţie a mediului a fiecărui stat în parte poate intra în conflict cu scopurile politicii referitoare la concurenţă.

Aşadar, considerentele economice au reprezentat unul dintre principalele motive pentru care Uniunea s-a implicat în politici pentru protecţia mediului, lucru care nu trebuie să ne mire, având în vedere scopul formării sale la origini. Astfel, este important de remarcat că politica de protecţie a mediului a UE s-a bazat pe asumpţia că protecţia mediului influenţează schimburile şi economia în ansamblul său. Începând, deci, cu anii ’70, politica de mediu a intrat în atenţia Uniunii Europene. Totuşi, treptat, s-a dezvoltat o politică de mediu de sine stătătoare, care nu a mai avut în centrul său considerentele economice, ci bunăstarea generală a mediului şi, implicit, a cetăţenilor.

Potrivit profesorului E. Lupan (2009, p. 19 ), „politica de mediu apare ca o formă de orientare și organizare a activităților complexe de protecție a mediului, chemată să stabilească strategiile, metodele și mijloacele utilizate în acțiunile desfășurate pe plan național și internațional pentru prevenirea și combaterea poluării, pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu”. Așadar, politica de mediu reprezintă totalitatea priorităților și obiectivelor de mediu, al metodelor, măsurilor și instrumentelor de atingere ale acestora, sistem direcționat spre asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului.

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare in anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm.

Politica de mediu a Uniunii Europene, asa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea sustenabilităţii activităţii de protecţie a mediului, prin includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea de măsuri de prevenire, prin respectarea principiului cel care poluează plateşte, prin combaterea la sursa a poluării, şi prin asumarea în comun a responsabilităţii. Acquis-ul cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un număr mare de sectoare, precum poluarea apei şi a aerului, gestionarea reziduurilor şi produselor chimice, biotehnologia, protectia împotriva radiaţiilor şi conservarea naturii. Statele Membre trebuie să se asigure ca o evaluare a impactului asupra mediului înconjurator a fost efectuată înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.