Răspunderea penală a minorului în dreptul românesc și în dreptul european

INTRODUCERE

Sancţionarea infractorilor minori impune o analiză atentă ț din două puncte de vedere: pe de o parte, este necesar să se stabilească vârsta de la care un minor poate fi tras la răspundere penală ți condițiile în care operează această răspundere și, pe de altă parte, se impune determinarea regimului sancționator adecvat vârstei și personalității minorilor.

Primul aspect implică determinarea capacității penale a minorilor, în corelație cu starea psihofizică normală a acestora în diferite etape ale dezvoltării lor, până la deplină maturizare biopsihofizică. Capacitatea penală se raportează la momentul la care minorii cu o dezvoltare psihică corespunzătoare vârstei lor au aptitudinea de a distinge între o comportare nevătămătoare, deci permisă și o comportare socialmente non-civică, deci prohibită. Pe baza unor cercetări de sociologie și psihologie penală, validate de constatări de ordin practic și însușite de legiuitor, s-a ajuns la determinarea unui moment cu valoare de absolută generalitate, la care se raportează începutul capacității penale a minorului, vârsta de 14 ani.

Majoritatea legislațiilor penale, luând în considerare caracterul progresiv al dezvoltării psihice a minorilor și adolescenților, a divizat minoritatea în trei perioade, fiecare corespunzând unui anumit stadiu de dezvoltare biopsihofizică: perioada neresponsabilității absolute și necondiționate, perioada responsabilității îndoielnice sau relative, în care existența răspunderii penale este condiționată de constatarea discernământului și perioada responsabilității certe, dar atenuante.

În general, doctrina penală apreciază aceste perioade stabilite în cadrul stării de minoritate ca fiind logice, științifice și justificate din punct de vedere penal, deoarece îngăduie adecvarea și proporționalizarea responsabilității și sancțiunii în raport cu capacitatea biopsihofizică a infractorului.

Regulile care orientează actualmente legislația și practica în domeniul delicvenței juvenile, în cele mai multe state ale Consiliului Europei, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei și anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenției justiției penale și necesitatea participării comunității la politica criminală.

Categoria minorilor care nu răspund penal este delimitată prin două criterii: vârsta, în cazul ambelor categorii de minori care nu răspund penal și discernământul, în cazul minorilor care nu răspund penal având vârste cuprinse între 14 și 16 ani și fiind lipsiți de discernământ în momentul săvârșirii faptei.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu pot fi subiecți activi de drept penal, nu răspund penal pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală; fapta săvârșită nu constituie infracțiune.

Existenţa răspunderii penale are drept consecinţă inevitabilă aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În cazul delicvenţilor minori, problemă specială care se pune spre rezolvare este aceea a sancţiunii în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai particularităţile psihico-fizice ale acestei categorii de subiecţi ai răspunderii penale.

În dreptul contemporan sistemul sancţionar pentru minori a evoluat pe aceste coordonate. Literatura de specialitate recomandă cu insistenţă, iar unele legislaţii consacra explicit, aplicarea cu precădere a măsurilor educative şi accentuarea caracterului excepţional al pedepselor aplicate minorilor infractori. Aşa cum observă unii autori, aplicarea de pedepse faţă de minori are un caracter excepţional.