Timpul de muncă și timpul de odihnă comparație România - Uniunea Europeană

I. Aspecte generale

Activitatea prestată de un salariat pe durata unei zile, pentru și în beneficiul angajatorului este determinată în timp, deoarece aceasta presupune efortul susținut al angajatului, și mai mult poate duce la periclitarea sănătății acestuia. Desfășurarea activității cu respectarea unui anumit program de lucru, incluzând perioadele de odihnă aferente, reprezintă una dintre trăsăturile specifice ale raportului juridic izvorât din încheierea contractului individual de muncă.

Directiva Consiliului European, privind timpul de muncă şi de odihnă, munca de noapte, munca în schimburi, concediul şi norma de muncă, are ca scop planificarea timpului de muncă, astfel încât să se asigure siguranţa şi sănătatea în muncă. În legislaţia naţională, planificarea timpului de muncă a fost considerată o parte esenţială a dreptului muncii, care se extinde asupra oricărui tip de relaţie, incluzând astfel relaţii de drept administrativ al funcţionarilor publici sau personalul contractual.

Principiile care guvernează reglementarea timpului de muncă și timpului de odihnă, au la bază idei precum organizarea timpului de muncă în vederea realizării unei dimensiuni sociale a pieței de muncă, stabilirea unor drepturi la repaus zilnic, săptămânal și la un concediu anual plătit, dreptul la condiții satisfăcătoare de protecția a sănătății și securității muncii, limitarea duratei muncii de noapte, ca și a numărului de ore suplimentare. Ameliorarea securității, igienei și sănătății lucrătorilor reprezintă un obiectiv tot mai important atât în contextul desfășurării muncii în țara noastră, cât și pentru Uniunea Europeană.

II. Timpul de muncă

Timpul de muncă este definit prin legea 53 din 2003, Codul Muncii ca fiind ” orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de munca aplicabil și, sau ale legislației în vigoare.” Perioada de muncă este de 8 ore pe zi, calculată pe un interval săptămânal la un număr de 40 de ore pe săptămână, fiind considerată un timp normal de muncă, în România, însă nu numai, existând și alte reglementări legale care consideră această perioadă ca fiind una legală.

În Uniunea Europeană, organizarea timpului de muncă este reglementată prin Directiva 2003/88/CE, din 4 martie 2003, aceasta stipulând o serie de definiții și considerente legale prin care se stabilesc timpul normal de muncă, adică orele de muncă normale prestate la dispoziția angajatorului, de către angajat. Modul de organizare al timpului de muncă, precum și evidența salariaților în unitate, se stabilesc prin regulament de ordine interioara. Prin acest regulament se prevăd ora de incepere și cea de sfârșit a programului de lucru, organizarea lucrului dupa caz, în schimburi.

Timpul normal de muncă cunoaște o serie de mai multe definiții, printre care și cea dată de Organizația Internațională a Muncii, stabilit prin reglementări naționale la nivelul fiecărei țări, prin negocieri și acorduri colective. Timpul normal de muncă este exprimat pe zi, sau perioadă săptămânală, fiind prevăzut cu perioadele de repaus necesare prestării muncii.

Directiva prevede desfășurarea unei perioade de muncă de 8 ore pe zi, și 40 de ore pe săptămână, însă datorită faptului că aceasta se implementează în țările membre prin negociere există și unele excepții. Din considerente de a reduce efortul angajaților și a activității prestate de aceștia, Organizația Mondială a Muncii a reglementat o posibilitate de a reduce timpul de lucru. Astfel datorită acestor reglementări în Franța timpul normal de muncă este de 35 de ore pe săptămână .

Timpul normal de muncă poate fi situat și sub o durată de 8 ore pe zi, în cazurile în care unor anumite categorii de personal, cum ar fi personalul care lucrează în subteran(minerii), trebuie sa li se asigure o protecție specială, precum și atunci când procesul de producție se desfășoară în condiții deosebite. Legislația din țară, cât și cea comunitară, prevăd posibilitatea stabilirii unor programe de muncă cu timp parțial, care poate fi calculat, în funcție de situația existentă și categoria de personal la care se face referire la 6, 4 sau 2 ore pe zi. Acestă măsură poate fi aplicată doar prin negocierea prealabilă dintre angajator, și angajat, având la bază fie contractul colectiv de muncă aplicabil, fie alte reglementări care prevăd o durată redusă a timpului de muncă.