Uniunea Europeană

La începutul secolului XXI, largirea Uniunii Europene este considerata una dintre cele mai mari sanse de unificare pasnica a continentului european, de realizare a unei zone de stabilitate si prosperitate, o sansa unica si istorica. În conturarea viito-rului previzibil al Uniunii Europene nu se poate face asadar abstractie de procesul de extindere a acestuia în spatiu si timp, de amplificarea procesului de integrare euro-peana si de impactul integrarii asupra tuturor partilor implicate în proces.

Timp de 80 de ani, nu s-a pus problema frontierelor Europei. Comunitatea Europeana monopoliza utilizarea cuvântului Europa.

Dar ce este Europa? Cum este ea definita? Cea mai adecvata si reala notiune atribuita Europei este definita de Paul Vallery în eseul Criza spiritului la 1919: "Eu-ropa se defineste prin filosofia greceasca, prin dreptul roman si crestinism".

Când au fost depuse primele cereri de aderare la Uniune. Comisia de la Bru-xelles a precizat si ea punctul de vedere cu privire la notiunea Europei: "Termenul Europa combina elemente geografice, istorice si culturale care împreuna constituie identitatea europeana prin extinderea frontierelor Uniunii".

Pentru a explica procesul de extindere a UE este oportun sa delimitam si sa analizam cele trei aspecte ale largirii Uniunii: "Europa politica", "Europa geografi-ca", si "Europa geoeconomica". În analiza acestui proces este util sa abordam si conceptiile neocolonialiste cu privire la extinderea Uniunii Europene.

Întrebarea care apare, aici, este: "Daca procesul de integrare europeana a în-ceput mai întâi printr-o strategie geoeconomica sau una geopolitica?

Pentru a raspunde la aceasta întrebare vom analiza succint istoricul, obiecti-vele, etapele si scopul constituirii Uniunii Europene, precum si premizele procesului de extindere a Uniunii.

Primii pasi în constructia europeana au avut loc o data cu semnarea Tratatu-lui de la Paris (1951) prin care s-a înfiintat Comunitatea Europeana a Carbunelui si a Otelului prin vointa comuna a sase membri fondatori: Belgia, Franta, Germania, Ita-lia, Luxemburg si Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste sase tari au hotarât crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

În toate aceste tratate se regasesc obiectivele de baza: promovarea dezvolta-rii armonioase a activitatilor economice în toata Comunitatea, o crestere continua si echilibrata, marirea stabilitatii, ridicarea standardului de viata si strângerea relatiilor dintre statele care îi apartin si între cele care tind sa apartina.

Constructia europeana continua cu Conventia de la Stockholm a statelor noi membre ale CEE, privind înfiintarea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), animata de Marea Britanie.

Putin dupa acest eveniment, Marea Britanie, atenta la succesele economice ale Comunitatilor Europene si intuind sfârsitul imperiului sau colonial , a solicitat integrarea în Comunitatile Europene (august 1961). La fel au facut Irlanda (31 iulie 1961), Danemarca (10 august 1961) si Norvegia (30 aprilie 1961). Având în vedere ca, aderarea de noi membri reclama aprobarea Consiliului, nu s-a dat curs cererilor datorita opozitiei Frantei.

Dupa abandonarea puterii de catre Charles de Gaulle, noul presedinte fran-cez, Georges Pompidou flexibilizeaza pozitia franceza si, cu ocazia Summitului de la Haga din decembrie 1969, se decide nu numai realizarea unei Uniuni Economice si Monetare, dar si extinderea Comunitatilor Europene spre, cei "patru". Asa se face ca încep negocierile de aderare, în iunie 1970, acestea finalizându-se o data cu semna-rea Tratatului de Aderare si a Actului referitor la conditiile aderarii, la 22 ianuarie 1972. Se stabileste o perioada de tranzitie de cinci ani.

Referendum-ul organizat în Norvegia, cu aceasta ocazie, a lasat-o în afara CE (la fel cum s-a întâmplat si în 1995). Comunitatile Economice trecând astfel de la sase la noua membre. (vezi Anexa nr.1 si harta nr.1).

Prima largire a UE a adus cu sine si primele probleme, datorita atitudinii, de multe ori diferite, a Marii Britanii, si, mai apoi, datorita abandonarii Consiliului de catre Franta. În ianuarie 1965, Franta revine în Consiliu, ca urmare a Acordului de la Luxemburg. În aceeasi perioada se cautau solutii la problema "unificarii institutiona-le" a Comunitatilor Europene. Prin Conventia din 8 aprilie 1965, se decidea si unifi-carea Consiliului si a Comisiei . În acest fel, începând cu 1967, avem "institutii uni-ce" pentru cele trei Comunitati Europene.

A doua largire a Comunitatii Europene se datoreaza Greciei care a semnat Tratatul de Aderare la 28 mai 1979 (acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 1980 si prezentând o perioada tranzitorie de sapte ani). Comunitatea Europeana trecea astfel, de la noua membri, la zece.