Politică de mediu în România

Concept.Definitie.

Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al metodelor şi instrumentelor de atingere ale acestora care este direcţionat spre asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Politica de mediu poate fi definita ca un ansamblu coerent de masuri şi mijloace prin care se urmareşte conservarea capacitaţii de suport a sistemelor naturale.

Componentele politicii de mediu vizeaza sfera reglementarilor (generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului producatorilor şi consumatorilor, a societaţii cvile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adaugându-se problema transferului de informaţie, a comunicarii în domeniul mediului.

Noţiunea de mediu

Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur, cunoaşte nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasel medii ale societăţii umane. Oamenii de ştiinţă, economiştii, juriştii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizaţi de importanţa covârşitoare a imperativului de protecţie a mediului şi a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic. Termenul de mediu rămâne, totuşi, o noţiune generală, dificil de sintetizat într-o definiţie care să satisfacă pe toată lumea.

Există, însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”.

O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi celnatural). Aceste două accepţiuni ale noţiunii de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa din punct de vedere juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de o calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat. Creaţie a doctrinei, a jurisprudenţei şi a reglementărilor juridice convenţionale sau legale, noţiunea de mediu cunoaşte o relativă varietate şi înregistrează, totodată, o evoluţie. Astfel, pentru Comunităţile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum există sau cum sunt percepute2.

Subliniind caracterul dinamic al dispoziţiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să punem în evidenţă atât rolul doctrinei în fundamentarea noţiunii, cât şi rolul creator al jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului.

În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a

provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”. Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi activează, fiind

absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană).

Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze existenţa şi dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi aceste condiţii necesare.

Tot asemenea, Maurice Kamto, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că

nu există o definiţie generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naţionale dând definiţii parţiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală. Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internaţional privind Mediul şi Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al acestuia prevăzând că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor socialeconomice".