Politici de protecție a mediului - studiu comparativ România-UE

I. INTRODUCERE

Daca anii ’70 au fost anii în care problemele de protecţie a mediului s-au impus atenţiei, sfârşitul anilor ’80 aduce şi primele seturi de măsuri, pe care le putem numi “politici de protecţie a mediului”.

Ideea de bază care se regăseşte astăzi în toate aceste politici este ideea “dezvoltării durabile”. Aceasta reprezintă dezvoltarea care răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite capacitatea de a fi satisfacute necesitatile generatiilor viitoare.

Din definitie rezulta trei elemente care formeaza impreuna dezvoltarea durabila, si anume:

• Mediul inconjurator, care trebuie sa fie pe deplin integrat dezvoltarii economice, deoarece, conform definitiei, dezvoltarea economica prezenta trebuie sa lase generatilor viitoare un “capital ecologic” cel putin egal cu cel pe care l-am preluat noi de la generatiile anterioare;

• Echitatea – dezechilibrele lumii contemporane participa in buna masura la dezoltarea mediului;

• Viitorul – dezvoltarea durabila impune o alta scala a timpului. Intreprinderile opereaza sub presiunea concurentei si vizeaza obtinerea de profituri pe termen scurt, in timp ce scopul dezvoltarii durabile este securitatea ecologica pe termen lung.

Foarte importante în analiza conceptului de dezvoltare durabilă sunt şi problemele mediului înconjurător, care au un caracter internaţional din ce în ce mai marcat, pe măsură ce amploarea fenomenelor de poluare creste. Astfel, deciziile luate nu mai pot ignora efectele asupra colectivitatii umane, in sensul cel mai larg al cuvantului.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile, politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, aceasta conectare şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi

educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa – sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

II. POLITICA DE PROTECTIE A MEDIULUI IN UE

II.1. Momente cheie

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.