Cetățenia Europeana

INTRODUCERE

Esenţa libertaţii de circulaţie a persoanelor constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie.

Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar, există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia comunitară în moduri diferite.

„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare” are rolul de a preîntâmpina acest lucru. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unei legi comunitare, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie

Această opinie este furnizată sub forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri preliminare”.

În Hotărârea Baumbast , Curtea de Justiţie a constatat că acest articol trebuie interpretat în sensul că, un copil al unui lucrător migrant are un drept de sedere în cazul în care acest copil doreste să îsi continue studiile în statul membru gazdă, desi lucrătorul migrant nu are resedinţa sau nu mai lucrează nici el însusi în acest stat membru. Acest drept de sedere se aplică si părintelui care asigură în fapt îngrijirea acestui copil.

Directiva privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii a modificat acest regulament si a înlocuit mai multe acte existente referitoare la libera circulaţie a cetăţenilor. Aceasta prevede că orice cetăţean are dreptul de circulaţie si sedere pe teritoriul unui alt stat membru ca lucrător, student sau dacă deţine asigurări medicale complete si suficiente resurse, astfel încât, să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială.

Directiva a abrogat articolul 10 din regulament privind dreptul de sedere al membrilor de familie ai unui lucrător migrant, înlocuindu-l cu un drept de sedere pentru membrii de familie ai cetăţenilor care îndeplinesc condiţiile de sedere. În schimb, ea nu a abrogat articolul 12 din regulament privind dreptul de acces la sistemul de educaţie. Directiva prevede de asemenea că dreptul de sedere al unui copil înscris într-o instituţie de învăţământ cu scopul de a urma studii sau dreptul părintelui care asigură în fapt îngrijirea copilului nu este afectat de plecarea sau de decesul cetăţeanului.

Sesizată cu aceste două cauze, Court of Appeal (Curtea de Apel, Regatul Unit) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă interpretarea articolului 12 din regulament, consacrată de Hotărârea Baumbast, se mai aplică de la intrarea în vigoare a noii directive si dacă dreptul de sedere în favoarea persoanei care asigură în fapt îngrijirea copilului nu este supus de acum înainte conditiilor de exercitare a dreptului de sedere stabilite de această directivă, respectiv în special cerinţei ca părintele să dispună de suficiente resurse, astfel încât, să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială.

CAPITOLUL . 1. NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE

1.1. Scurt istoric

Istoric vorbind, termenul a apărut în lumea antică, în oraşele-cetate greceşti, cu semnificaţii uşor diferite în Sparta şi Atena: în primul caz, el denota o formă de loialitate riguros disciplinată, în cel de al doilea, noţiunea de cetăţenie cunoştea forme de exercitare mai „democratice”, cu grade sporite de libertate, care erau rezervate însă doar unui segment redus al populaţiei: femeile, copiii, sclavii şi străinii rezidenţi nu erau consideraţi cetăţeni. În Politica sa, Aristotel defineşte cetăţeanul ca pe un membru al comunităţii ce „are parte atât de statutul de conducător, cât şi cel de supus” şi, mai important, „este gata să exercite aceste calităţi”. La Aristotel, însă, pentru ca această rotaţie a rolurilor să funcţioneze, comunitatea trebuie să fie de dimensiuni reduse, astfel încât membrii comunităţii „să cunoască capacităţile (calităţile) tuturor” .

Perioada dominaţiei romane a adus cu sine noi valenţe ale noţiunii de cetăţenie: a apărut noţiunea de civitas sine suffragio (cetăţeni cu drepturi civice, dar fără dreptul de a alege sau de a fi aleşi) - situaţie valabilă pentru popoarele cucerite - a apărut cetăţenia multiplă şi, cel mai important, noţi¬unea de cetăţean al imperiului a început să fie asociată cu aşa-numitele „vir¬tuţi civice” (devotament patriotic faţă de obligaţii şi legi, disponibilitatea de a lupta pentru binele imperiului etc.), virtuţi a căror cultivare era dezirabilă, aducând cu sine sentimente de demnitate şi de autoapreciere.