Datoria Externă a României

1. Consideraţii generale asupra datoriei publice externe în România

În România, datoria publică guvernamentală externă este definită, începând cu anul 2005, prin Legea nr. 313/2004 a datoriei publice, ca parte a datoriei publice a statului care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare externe ale statului provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României, de pe pieţele financiare externe. Până în 2005, datoria publică a României era reglementată de Legea nr. 81/1999, care a fost modificată ca urmare a negocierilor cu Uniunea Europeană, în vederea alinierii la prevederile legislaţiei acesteia referitoare la interzicerea finanţării directe a sectorului public. Astfel, pentru îndeplinirea angajamentului asumat, a fost elaborat şi aprobat de Guvern un proiect de modificare a Legii privind Datoria publică.

Guvernul României poate angaja, în condiţiile legii, împrumuturi externe pe termen mediu şi lung, contractate direct sau de către societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului, pentru realizarea unor obiective sau acţiuni de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în alte cazuri de forţă majoră.

Ca şi în cazul împrumuturilor externe contractate direct de stat, cele externe garantate de stat se pot angaja numai pentru îndeplinirea de obiective considerate de importanţă prioritară pentru România; în cazul imposibilităţii financiare a beneficiarului de a le rambursa, acestea cad în sarcina statului (prin reprezentantul acestuia – Ministerul Finanţelor Publice) şi majorează datoria publică externă. Contractarea de noi credite externe în fiecare an trebuie să se facă pe baza unor criterii riguroase, ţinându-se cont de capacitatea ţării de a asigura serviciul datoriei publice externe (de a rambursa ratele de capital, împreună cu dobânzile şi comisioanele aferente). Astfel, necesarul de împrumuturi externe se determină pe baza strategiei privind datoria publică externă, în limita plafonului de credite externe şi de îndatorare externă, propusă de Guvern şi aprobată de Parlament.

Derularea operaţiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanţelor care, în acest scop, încheie convenţii cu băncile comerciale şi cu beneficiarii împrumuturilor contractate. Rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor, spezelor şi comisioanelor aferente angajamentelor de datorie publică externă se realizează din resursele cu această destinaţie prevăzute în bugetul de stat, în bugetul local sau în bugetul propriu al beneficiarului de împrumut, după caz.

2. Evoluţia datoriei publice externe a României în perioada 1990-2009

Rădăcinile a ceea ce se poate numi dezechilibrul structural al economiei româneşti coboară în timp până la începutul anilor ’70, când autorităţile române au decis industrializarea în ritm sufocant. România a aderat la FMI şi Banca Mondială în 1972 şi a lansat un supraambiţios program de investiţii, aproape în exclusivitate bazate pe tehnologie occidentală: petrochimie, metalurgie, ciment, maşini grele, dar şi elicoptere, autoturisme, motoare electrice, avioane mediu curier. Din păcate această dezvoltare a generat o dramatică dependenţă de pieţele externe, atât pentru materii prime, cât şi pentru desfacerea unor produse prea puţin sofisticate; în al doilea rând, pentru că eficienţa economică reală a proiectelor a fost prea puţin, dacă a fost, luată în calcul; în al treilea rând, balanţa de plăţi externe a devenit mai mult decât vulnerabilă la şocuri externe, ca urmare a nivelului greu sustenabil al serviciului datoriei externe: la apogeu, datoria externă a ajuns la circa 280% din exportul de bunuri şi servicii în devize convertibile.

După declanşarea “şocului” datoriilor externe de la începutul anilor ’80, autorităţile române au schimbat cu 180o orientarea politicii economice – înspre rambursarea în ritm forţat a datoriilor, prin generarea unor excedente dramatice în contul curent, concomitent cu menţinerea unei rate a acumulării cifrate la peste 30% din PIB. Cifrele reci par incredibile : în perioada 1983-1989 România a rambursat credite în valoare de 13,8 miliarde dolari şi a plătit dobânzi de 4,5 miliarde dolari, în condiţiile în care exporturile în devize convertibile depăşeau cu greu 5 miliarde dolari anual. În perioada 1983-1989, consumul final al populaţiei a reprezentat numai 50-53% din PIB-ul fiecărui an.

Comprimarea brutală a importurilor a dus, printre altele, la uzura fizică şi morală prematură a echipamentelor şi tehnologiilor achiziţionate un deceniu mai înainte şi la întârzierea costisitoare a unor proiecte majore de investiţii, cum ar fi centrala nuclearo-electrică, construită cu tehnologie canadiană. Primul reactor a putut intra în funcţiune abia în 1996, cu o întârziere de peste 5 ani faţă de proiect.

Pe scurt, prăbuşirea comunismului în 1989 a găsit o Românie fără datorii externe şi cu rezerve valutare considerabile, dar cu economia vlăguită şi grav dezechilibrată structural. După mai bine de două decenii cu rate ale acumulării de peste 30% din PIB, după ce s-a împrumutat pentru dezvoltare şi a restituit circa 15 miliarde dolari, România şi-a încheiat experienţa de economie planificată centralizat fără datorii, dar cu un PIB pe locuitor de numai 1.400 dolari, penultimul din Europa.

Cu acest trecut, constrăngerea externă a părut autorităţilor române post-comuniste cea mai slabă. Utilizarea PIB a suferit o dramatică răsturnare încă din 1990. Ponderea consumului a crescut an de an; formarea brută a capitalului fix a scăzut mult; acumularea masivă de stocuri, chiar în condiţiile comprimării producţiei, arată continuarea inerţială a producţiei în industrii fără piaţă de desfacere. Tendinţa de creştere a ponderii consumului şi de reducere a investiţiilor n-a găsit corespondent decât într-o prea mică măsură în capacitatea industriilor de a-şi adapta oferta la noua structură a cererii. Restructurarea economiei reale – oricum, un proces dificil şi de durată – a fost mai lentă decât ar fi trebuit, în parte, pentru că nivelul relativ scăzut al constrângerii externe a permis, pentru un număr de ani, susţinerea unei structuri învechite a economiei prin deficite mari ale contului curent

Deşi la începutul anului 1990 România nu întregistra datorii externe şi dispunea de rezerve valutare de circa 1,5 miliarde dolari SUA, această situaţie era rezultatul politicilor economice iraţionale de forţare a exporturilor şi amputare exagerată a importurilor. Ulterior, neconcordanţa dintre mecanismul de alocare a resurselor şi performanţa economică, reglarea forţată, “încordată” a echilibrului din economie, au condus la discrepanţe grave în cadrul sistemului, atribuind economiei o stare “normală” de “dezechilibru stabil”(cauzat în fond de restricţia de ofertă). Tabloul iluzoriu al cifrelor favorabile s-a deteriorat an de an, dezechilibrul structural al economiei adâncindu-se şi antrenând deficite continue şi în bugetul de stat.

Evoluţia comparativă a datoriei publice externe a României (DPE) şi a ponderii datoriei publice externe în PIB (DPE/PIB) în perioada 1990-2009

2.1. Perioada 1990-1995

Acumularea datoriei s-a realizat în acest interval preponderent pe seama celei externe (cu un vârf în anul 1993, când a reprezentat 90% din totalul datoriei publice), spre deosebire de ţările dezvoltate, unde situaţia este inversă. Prin urmare, deşi era aproape zero înainte de 1990, după 1990 datoria publică externă a României a început să crească vertiginos .