Executarea Silită a Creanțelor Bugetare

1.1 Cadrul juridic de acţiune al executării silite a creanţelor bugetare

În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale. Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de executare silită desfăşurată de organele financiare nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.

Actul normativ care reglementează executarea silită a creanţelor bugetare este Codul de procedură fiscală (art. 133 - 171). Actele normative anterioare care au reglementat această instituţie au fost: Ordonanţa nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare şi Ordonanţa, nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare. Prevederile Codului de procedură fiscală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.

Legislaţia fiscală cuprinde referiri asupra responsabilităţilor şi competenţelor pe care le au instituţiile specializate, de a porni executarea silită împotriva unor subiecte de venit care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale la termenele stabilite.

În sfera raporturilor de drept civil, executarea silită intervine numai atunci când debitorul nu execută de bună voie obligaţia ce-i revine, ca mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate şi constituie faza ultimă a procesului civil. În raporturile juridice fiscale, executarea silită se porneşte numai în subsidiar, în cazul neachitării de bună voie a creanţelor bugetare datorate, şi reprezintă mijlocul de recuperare a acestora. În concepţia tradiţională a raporturilor juridice de venituri bugetare, executarea silită este ultima etapă a procedurii fiscale care cuprinde atât perceperea, câ şi „urmărirea şi lichidarea drepturilor fiscale”.

Intervenţia organelor administrativ-fiscale şi de control financiar, fără încuviinţările altor organe de stat (juridice), prin procedee autoritare, corespunde interesului propriu al realizării veniturilor bugetare şi al recuperării creanţelor restante. Ea se poate constitui şi ca mijloc coercitiv de apărare şi satisfacerea intereselor fiscale publice.

Regula, în materia executării obligaţiilor bugetare este reprezentată de îndeplinirea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei prin efectuarea plăţii.

Totuşi, dacă, debitorul nu execută obligaţia sa, în cuantumul şi la termenul stabilit, creditorul, pentru a valorifica dreptul său subiectiv patrimonial pe care îl are asupra debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili la executare, în acest caz creditorul va cere executarea silită.

Trebuie remarcat faptul că executarea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, o sancţiune, ci o modalitate de executare a obligaţiilor bugetare. Executarea silită garantează puterea juridică a obligaţiilor patrimoniale, inclusiv a celor bugetare, în concepţia tradiţională a dreptului financiar, executarea silită reprezenta ultima etapă a procedurii fiscale, care cuprindea „perceperea, urmărirea şi lichidarea drepturilor fiscale”.

În situaţia în care debitorii obligaţiilor fiscale nu îşi execută obligaţiile la scadenţă şi în cuantumul stabilit prin titlul de creanţă ia naştere dreptul titularului bugetului public (creditorul fiscal) de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale. Caracterul executoriu al titlului de creanţă fiscală face ca procedura de executare silită să poată fi declanşată direct, de către organele administrativ-financiare, nefiind necesară intervenţia justiţiei.

Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. La fel ca şi plata, executarea silită în cazul obligaţiilor fiscale, al căror obiect este plata unei sume de bani, se va face întotdeauna în natură şi nu prin echivalent.

1.2 Condiţiile declanşării executării silite

Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţei fiscale este necesar să fie

întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu. Acesta reprezintă actul juridic prin care se constată şi se individualizează obligaţia contribuabilului de a plăti o anumită sumă către bugetul de stat. Ad validitatem, titlul executoriu trebuie să îndeplinească din punct de vedere al formei condiţiile generale cerute de lege pentru actul administrativ fiscal, la care se adaugă următoarele elemente de formă: codul de identificare fiscal, domiciliul fiscal al contribuabilului, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.