Falimente Bancare

FALIMENTUL – Principii si scopuri

Asa cum am anticipat deja, nu exista un cod universal al falimentului, o lege unica aplicabila la nivel mondial. Legislatia privind falimentul a cunoscut în multe tari o evolutie în balanta puterii dintre interese diferite, în paralel cu transformarea structurala a economiei si cu dezvoltarea istorica a societatii în general. Prevederile legislatiilor nationale privind falimentul trebuie adaptate specificitatilor fiecarei tari, desi preluarea unor standarde international acceptate ar putea avea avantajele ei. Problema este ca astfel de standarde sunt greu de definit; pe plan international exista astazi un numar mare de schimbari în legislatia privind falimentul si un set de directii în care aceste schimbari au loc.Stiglitz sustine ca nu exista nici o legislatie nationala privind falimentul care sa fie în mod evident cea mai buna pentru toate partile interesate din societate, cu alte cuvinte nu exista o legislatie privind falimentul care sa fi Pareto-optimala Si totusi, se poate admite ca exista întotdeauna o legislatie mai buna decât celelalte posibile, în conditiile date, din punct de vedere al unei economii nationale.

Legislatiile diferite privind falimentul impun diferite costuri informationale si alocari diferite ale riscului, iar o parte dintre ele se pot dovedi ineficiente. Daca regimul privind falimentul nu este universal, si nici legislatia nu este, în schimb scopurile falimentului sunt relativ universale.

I. Principii ale falimentului:

Plecând de la premiza ca un regim functional al falimentului este esential pentru eficienta unei economii de piata, Stiglitz (2003) rezuma la rândul sau trei principii ale falimentului.

1. În primul rând, rolul central al falimentului în economiile capitaliste moderne este acela de a încuraja reorganizarea firmelor. În multe tari, printre care si Statele Unite, nu mai poate fi pus semnul egal între faliment si lichidare sau simplul transfer de proprietate de la debitor la creditor.

2. În al doilea rând, falimentul nu îi afecteaza doar pe debitori si creditori, ci si pe alte parti interesate – în primul rând, pe angajatii firmei debitoare. Consumatorii pot fi si ei parti interesate, mai ales în cazul monopolurilor sau utilitatilor publice. Apare asadar o externalitate importanta: rezolvarea conflictului dintre debitori si creditori afecteaza si terte parti.

3. În al treilea rând, o procedura de faliment ar trebui sa asigure alocarea mai eficienta a resurselor dupa faliment. Aici intervin o serie de factori, uneori cu influente contradictorii: o procedura înceata tine pe loc activele firmei în cauza, privând-o astfel de posibile sanse de redresare; cea mai rapida rezolvare implica mentinerea managementului existent – cei chemati sa rezolve problema sunt cei care au creat-o; managementul existent este cel mai predispus la întelegere fata de terte parti (non-creditori).

II. Scopuri ale falimentului:

Banca Mondiala, în cadrul initiativelor sale de a dezvolta cooperarea internationala în domeniul insolventei, si de a stabili o serie de principii si recomandari generale, sugereaza trei scopuri fundamentale pe care le are falimentul (Banca Mondiala, 2004).

1. Primul scop este maximizarea valorii totale distribuite creditorilor, actionarilor, angajatilor, si celorlalte parti interesate. Firma în cauza poate fi reorganizata, vânduta sau lichidata – oricare dintre optiuni poate fi aleasa daca genereaza maximum de eficienta.

2. Al doilea scop este reabilitarea afacerilor viabile si lichidarea celor neviabile. Legislatia privind falimentul nu trebuie sa fie nici prea dura cu firmele care pot avea un viitor, nici prea îngaduitoare cu firmele care au doar trecut.

3. Al treilea scop este prioritizarea cât mai simpla, mai predictibila, a creantelor: creditorii cu credite garantate ar trebui platiti primii. În acest mod se consolideaza institutia creditului si se reduc semnificativ costurile de creditare.