Politica Monetară

Politica monetară constă în acţiunea globală, exercitată prin manevrarea variabilelor monetare, asupra principalelor variabile economice: nivelul preţurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata şomajului), soldul balanţei de plăţi externe etc. Această acţiune se realizează, aşadar, prin intermediul variabilelor monetare, care sunt greu de controlat, dar pe care banca centrală îşi propune totuşi să le influenţeze. Ţinta politicii monetare este constituita din aşa-zisele “obiective intermediare”: rata dobânzii, agregatele monetare, volumul creditului bancar şi nivelul cursului valutar.

Din diversitatea “obiectivelor intermediare”, este necesară alegerea unor “obiective operaţionale”, adica a unor variabile monetare pe care banca centrală le poate influenţa într-o maniera eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispune.

Autorităţile monetare dispun de anumite „instrumente”, adică de procedee care le permit să acţioneze asupra variabilelor monetare. Unele dintre aceste instrumente sunt directe, însă, în general, se consideră că ele trebuie să se bazeze pe mecanisme indirecte, care prezervă acţiunea legilor pieţei şi lasă să subziste o anumită capacitate de adaptare a sistemului financiar-bancar în ansamblul sau.

Astfel, putem spune că politica monetara actioneaza cu ajutorul instrumentelor, asupra obiectivelor operaţionale, care, la rândul lor, exercită anumite efecte asupra obiectivelor intermediare, ceea ce permite atingerea unor obiective finale.

1. STRATEGII DE POLITICA MONETARA

Strategia de politică monetară poate fi definită ca fiind „ansamblul de operaţiuni şi manevre, realizate de banca centrală, în vederea obţinerii victoriei în lupta împotriva inflaţiei”.

În politica monetară dusă de băncile centrale moderne, se întâlnesc urmatoarele tipuri de strategii:

1) Strategii indirecte:

- strategia bazata pe ţintirea cursului valutar;

- strategia bazata pe ţintirea agregatelor monetare;

- strategia bazata pe ţintirea ratei dobânzii;

- strategii bazate pe o ancora nominala implicita;

2) Strategii directe:

- ţintirea directă a inflaţiei;

1.1 Strategii indirecte de politică monetară

1.1.1 Strategia bazata pe ţintirea cursului valutar

Economia de piaţă presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pieţei sunt cele care sunt singurele care influenţează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrală intervine pe piaţa în scopul influenţării cererii şi a ofertei de valută).

În condiţiile în care se merge pe adoptarea regimului bazat pe ţintirea cursului valutar, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificari la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de alta parte pe baza intervenţiilor directe pe piata valutară, intervenţii menite să susţină cursul valutar.

Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe condiţii:

- adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;

- existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită intervenţii prompte pe piaţa valutară;

- menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a cadrului instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe primele.

Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei naţionale de una sau mai multe monede aparţinând ţărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflaţiei care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflaţiei şi în ţara ancorată. Acest lucru se realizează, în fapt, prin “importarea” inflaţiei din ţara sau ţările cu care se face compararea. Principiul de funcţionare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau cosul de valute).

Argumentele favorabile adoptarii unei astfel de strategii constau în:

- accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, prin gradul mare de stabilitate şi atractivitate a monedei naţionale;

- disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şi respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);

- promovarea cooperării si coordonării internaţionale în cazul apariţiei unor şocuri externe majore.

Există şi argumente împotriva acestei strategii, vizând:

- necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar şi nici competitivitatea externă;

- costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire al cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;ceau

- imposibilitatea ajustarii frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie si în banca centrală;

- înrautaţirea finaţării balanţei de plăţi în condiţile în care nu există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.

Faţă de acest curs se pot stabili si marje de fluctuaţie ale cursului valutar de piată, vorbind despre aşa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuaţie se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piată flotând liber, intervenţiile băncii centrale manifestându-se doar în condiţiile în care evoluţiile pieţei conduc la o depăşire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuaţie, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluţia viitoare a cursului valutar de piaţă creşte ceea ce asigură băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce priveşte elaborarea si aplicarea politicii monetare.

1.1.2 Strategia bazata pe ţintirea agregatelor monetare

Întru-cât banca centrală nu poate acţiona în mod direct asupra nivelului ratei inflaţiei, dupa cum nici asupra nivelului activităţii economiei reale, prin aceste ţinte intermediare se încearcă să se facă legatura, în definitiv, între acţiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică monetară în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare – adica obiectivele operaţionale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară –şi nivelul activităţii economiei reale si inflaţiei.