Reforma pactului de stabilitate și creștere

Această întrebare apare ca justificată din două motive care reies din analiza anterioară: regulile prea rigide ale Pactului de Stabilitate si Crestere şi mai concret faptul că Pactul nu este aplicat. De ce sunt rigide regulile şi cum poate fi flexibilizat Pactul de Stabilitate si Crestere? În primul rând, încă de la lansarea Uniunii Economice Monetare, analiştii au apreciat că sănătatea fiscală este o condiţie esenţială pentru stabilitatea Uniunii Monetare. Dar s-a pus întrebarea dacă regulile Pactului de Stabilitate şi Crestere reprezintă cea mai bună cale pentru a susţine şi induce disciplina fiscală. Argumentul principal este acela că regulile Pactului de Stabilitate şi Crestere nu asigură suficientă flexibilitate pentru a face faţă crizelor ciclice şi nu pot fi un înlocuitor pentru coordonarea politicilor economice. De asemenea s-a considerat că referindu-se doar la limitele deficitelor, Pactul de Stabilitate şi Crestere omite structura şi cauzele acestora. În al doilea rând rolul Pactul de Stabilitate şi Crestere este de a asigura protecţie suplimentară Bancii Centrale Europene, în cazul în care apar presiuni politice pentru îndatorare excesivă cu efecte inflaţioniste. Aceasta şi pentru a elimina riscul creşterii ratei dobânzii în zona euro ca urmare a îndatorării excesive, fenomen care poate influenţa în cele din urmă şi evoluţia ratei de schimb a monedei euro. Argumentele prezentate anterior sugerează necesitatea stabilirii unor limite pentru nivelul datoriei publice, dar Pactul de Stabilitate şi Crestere conţine prevederi referitoare exclusiv la deficitele bugetare. Ţinând cont de reperele prezentate este mai corect ca Pactul să fie reformat decât să nu fie respectat. Nu trebuie să uităm că dincolo de efectele economice, ţinem cont şi de cele politice. Uniunea Europeana este o organizaţie bazată peaquis-ul comunitar, care a adoptat o constituţie ce include aceeaşi procedură în caz de deficite excesive.

Dacă legea este înlocuită de târguieli politice prin care ţările mari găsesc ieşiri favorabile, Uniunea în ansamblu ar putea fi subminată. Contrar argumentelor pentru reformarea Pactului de Stabilitate şi Crestere, o interpretare optimistă ar fi că acesta ar fi putut evolua de la un sistem rigid (care este nerealist şi nedorit) într-un instrument mai flexibil care se bazează mai mult pe presiuni morale şi sprijin politic. Putem să ne întrebăm însă ce s-ar fi întâmplat de exemplu în cazul în care Germania ar fi respectat regulile, dar o ţară mică le-ar fi încălcat. Probabil că liderii germani ar fi fost primii care ar fi cerut aplicarea regulilor. Această abordare prin care regulile se aplică într-un fel ţărilor mari şi altfel ţărilor mici ar putea să submineze construcţia europeană în condiţiile în care negocierile pentru Constituţia Europeană au fost şi aşa dificile, iar în continuare urmează procesul de ratificare, marcat încă de pe acum de dificultăţi. În concluzie, putem spune că Pactul de Stabilitate şi Crestere poate fi util ca set sau reper de reguli pentru deficite, dar nu este pus în practică în momentul în care problemele apar. Este ca şi cum regulile stabilesc că este interzis a se trecepe galben, dar unii pot trece fără a fi sancţionaţi, deoarece au o poziţie privilegiată. Ce se poate face în acest caz: păstrăm regula, dar îi lăsăm pe toţi să treacă pe galben, sau flexibilizăm regula, modificând sincronizarea semaforului pentru a transforma culoarea galben în verde?

Franţa şi Germania au decis, în 2003, să încalce prevederile Pactului

În timp ce Comisia Europeană lucra la diverse propuneri de reformă, iar Banca Centrală Europeană susţinea cu tărie menţinerea Pactului în forma sa iniţială, guvernele francez şi german au decis în noiembrie 2003 pur şi simplu să ignore regulile jocului. Având amândouă deficite care depăşiseră de mult limita impusă, singura cale de ieşire din impas era suspendarea Pactului. Şi, cu toate reacţiile violente ale celorlalte state membre care se plângeau că au fost defavorizate în eforturile lor de a respecta prevederile, Pactul a fost trecut în conservare. Până în anul 2004, când, cu o detaşare cel puţin temporală, s-au reluat discuţiile asupra reformei. De data aceasta însă cu mai multe argumente. Germania a invocat costurile unificării, care au însumat până acum nu mai puţin de 1,25 trilioane de euro şi care continuă să dreneze 4 % din PIB-ul total către zonele fostei Germanii de Est. În aceste condiţii, a susţinut cancelarul Gerhard Schröeder, ţara sa este nedreptăţită în condiţiile în care i se aplică aceleaşi restricţii ca şi celorlalte state care nu s-au confruntat cu aceeaşi situaţie istorică. Preşedintele Chirac nu s-a lăsat mai prejos şi a invocat la rândul lui cheltuielile guvernului său cu securitatea în diverse zone ale lumii, susţinând că asemenea contribuţii la securitatea internaţională nu ar trebui adăugate la deficitul bugetar. Au fost apoi invocate cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, educaţia, investiţiile publice ş.a. care, s-a pretins, nu trebuie tratate ca simple cheltuieli, ci trebuie privite ca eforturi pe termen lung pentru dezvoltarea economică la nivel european. Mai mult decât atât, miniştrii de finanţe au susţinut că este oportună extinderea perioadei de graţie în care statele membre sunt obligate să-şi readucă deficitele sub limita prevăzută, precum şi analizarea condiţiilor specifice ale fiecărei ţări înainte de a se aplica măsurile de constrângere.Toate aceste propuneri au fost acceptate, iar Pactul are deci acum o cu totul altă filosofie.

Capitolul I

O evaluare critică a Pactului de Stabilitate şi Creştere

Reforma din 2005 a pactului de stabilitate implică o radicală coborâre a regulilor fiscale ale UE. O îmbunătăţire ciclică a finanţelor publice poate anula doar necesitatea de a consolida stimulentele pentru disciplina fiscală la nivelul UE. Este uşor de a sublinia modul în care acest lucru ar putea fi făcut:

- o posibilitate ar putea fi schimbări monetare şi fiscale în cadrul politicilor în UE;

- o altă posibilitate este de a consolida stimulentele fiscale pentru disciplina la nivel naţional, de exemplu prin stabilirea unor măsuri fiscale independente.

În 2003, pactul a fost aruncat într-o criză atunci când Consiliul Economic Financiar nu a urmat procedurile prevăzute pentru Germania şi Franţa, ambele începuse să aibe deficite de peste trei procente din PIB în anul precedent. Acest lucru a condus la o situaţie în care a fost foarte clar că normele în vigoare nu se pot aplica. Impasul a fost rezolvat printr-o reformă a Pactului de Stabilitate în anul 2005, care a introdus o serie de schimbări.

Astăzi, deficitele în şase dintre membrii UE vechi (în plus faţă de Germania şi Franţa, de asemenea, Grecia, Italia, Portugalia şi Regatul Unit), precum şi în şase dintre cele noi (Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Malta, Polonia şi Republica Slovacă) au fost clasificate ca excesive de către Consiliul Economic Finanaciar.

1.1. Evaluarea Pactului de Stabilitate revizuit

Există o interpretare pozitivă a revizuiri ale Pactului de Stabilitate. În conformitate cu acest punct de vedere, reforma pactului de stabilitate a introdus mai mult loc pentru lucrurile sensibile în acelaşi timp cu normele fundamentale, în special plafonul de deficit de 3%, au fost salvate.

Deşi unele modificări au condus în direcţia de relaxare a pactului, acestea pot fi contrabalansate de alţii. De asemenea, este susţinut că o flexibilitate sporită poate creşte legitimitatea pactului şi, prin urmare, face mai uşor să se execute. Acest punct de vedere optimist ia confort din faptul că revizuirile pactului de stabilitate nu au declanşat încă reacţiile adverse de pe pieţele financiare. În conformitate cu această linie de raţionament, perspectivele pe termen scurt par destul de luminoase. Situaţia bugetară este probabil să se îmbunătăţească în ascensiunea ciclică actuală cea mai mare parte a ţărilor din zona euro, inclusiv cele cu deficite excesive. Un lucru important de menţionat este faptul că noul guvern

al Germaniei s-a angajat pe o cale de consolidare bugetară, care are menirea de a face din nou Germania interesată în susţinerea normelor fiscale. Este adevărat că unele dintre modificările în pactul de stabilitate (de exemplu, formulele ce pun accent sporit pe criteriul datoriei şi pe un "angajament" de buget consolidat, disciplina în vremurile bune, precum şi dispoziţiile privind "eforturi minime fiscal") poate ajuta întăririi disciplinei fiscale.