Teoria Monetară Clasică și Neoclasică

Știința economică clasică a elaborat în domeniul monetar o teorie monetară cunoscută sub denumirea de “teoria cantitativă a banilor”, care cuprinde trei variabile: masa bănească, volunul tranzacțiilor cu mărfuri (volumul veniturilor într-o altă variantă ) și prețurile.

Legăturile cauzale dintre variabilele amintite sunt trasate în mod static, adică dintr-o perspectivă pe termen lung asupra echilibrului monetar, care nu ține seamă de factorul timp. De asemenea, este de notat că clasicii științei economice nu s-au ocupat de problema “mecanismului de transmitere” a efectelor proceselor monetare.

Teoria economică clasică ( reprezentată de A. Smith, D. Ricardo, T.R. Malthus, J. Stuart Mill, J. B. Say) se caracterizează prin faptul că este construită pe postulatul că procesele economice din economia de piață se echilibrează în mod automat prin mecanismul prețurilor, și anume la nivelul ocupării depline a forței de muncă, ceea ce face inutilă intervenția statului. În aceste condiții, factorul monetar este un element neutru în raport cu evoluția economică reală, în sensul că nu influențează producția, prețurile relative, rata dobânzii etc.

Teoria monetara neoclasică (reprezentată de I. Fisher, A. Marshall, K. Wicksell, M. Friedman, Pigou, Menger, Walras etc.) a apărut în principal ca o reacție critică la marxism, caracteristica sa esențială fiind păstrarea premiselor fundamentale ale teorie clasice (în primul rând, a postulatului realizării automate a echilibrului economic la nivelul deplinei ocupării a forței de muncă și, deci, a tezei inutilității intervenției statului în economie, precum și a tezei neutralității banilor).

I. Relațiile cantitative dintre monedă și prețuri

Teoria cantitativă clasică se ocupă de influența pe care cantitatea de monedă o exercită asupra prețurilor.

În anul 1568, în memoriul său, intitulat “Răspunsuri la paradoxurile lui Malestroit cu privire la înmulțirea banilor”, J. Bodin a explicat pentru prima dată în mod coerent creșterea prețurilor prin afluxul de metale prețioase care a avut loc în Europa în urma marilor descoperiri geografice.

Până în secolul al XVIII-lea această explicație nu a exercitat totuși decât puțină influență. Dominantă în epocă era, dimpotrivă, concepția mercantilistă, care insistă asupra efectului benefic pe care îl are creșterea cantității de monedă. Astfel, pentru autorii mercantiliști ( J.Hales, A de Monteretien, Th. Mun etc.), creșterea cantității de monedă încurajează comerțul și industria, deoarece permite creșterea numărului și volumului tranzacțiilor, ducând la amplificarea activității economice și alimentarea finanțelor regale, fiind, deci, sursa de prosperitate. În prezent, termenul de mercantilism este folosit adesea în mod peiorativ, pentru a desemna atitudinea unui individ sau a unei țări care încearcă să acumuleze valori pecuniare, însă trebuie recunoscut că creșterea cererii solvabile are întotdeauna un anumit efect benefic asupra ofertei de bunuri.

Influența pe care creșterea cantității de monedă o exercită asupra prețurilor a fost descoperită la mijlocul secolului al XVIII-lea de către Cantillon și de D. Hume ( “Discursuri politice”). Cantillon s-a ocupat în principal de influența pe care creșterea cantității de monedă o exercită asupra procesului de repartiție, și anume prin modificările pe care această creștere le produce în structura averilor. Cantitatea suplimentară de metale prețioase nu se distribuie uniform, ci revine unei anumite categorii de persoane, iar ca urmare ea va determina creșterea doar a prețurilor bunurilor pe care le consumă persoanele respective. Cu timpul, va avea loc creșterea prețurilor tuturor bunurilor, însa cei avantajați sunt doar primii beneficiari ai cantității suplimentare de metale prețioase.

La randul său, Hume a explicat că creșterea cantității de monedă este favorabilă în primul rând industriei și comerțului, dar că în măsura în care aurul se răspândește în economie, amplificarea activității se propagă de la un sector la altul. Totuși, creșterea bogăției rezultată de aici este determinată doar parțial de creșterea prețurilor, deoarece depinde, într-o măsură importantă, de creșterea producției. Într-adevăr, moneda este în ultimă instanță, afirma Hume, doar un mijloc de exprimare a valorii bunurilor. Ca urmare, prețurile vor sfârși prin a crește proporțional cu creșterea cantității de monedă. Acest pasaj al lui Hume este contradictoriu, căci dacă moneda exercită o anumită acțiune asupra cantității de bunuri, prețurile nu pot crește proporțional cu cantitatea de monedă; această legătură de proporționalitate directă este valabilă doar în cazul în care cantitatea de bunuri rămâne constantă.