Țintirea directă a inflației în România, Republica Cehia și Polonia

Capitolul I.

Caracteristicile strategiei de ţintire directă a inflaţiei

După anii ’80, multe bănci centrale s-au orientat de la evoluţia agregatelor monetare spre ţintirea inflaţiei, situaţie în care au fost eliminate obiectivele intermediare de politică monetară. Astfel, în anii ’90, preocuparea crescândă pentru asigurarea stabilităţii preţurilor ca premisă a unei creşteri economice pe termen lung s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase ţări a unei noi strategii de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting).

Strategia de ţintire directă a inflaţiei se caracterizează prin următoarele elemente:

- asumarea neechivocă a angajamentului faţă de stabilitatea preţurilor ca principal obiectiv al politicii monetare şi plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective de politică economică (creşterea economică, creşterea competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale, scăderea şomajului). Asigurarea stabilităţii preţurilor este înţeleasă sub forma unor rate ale inflaţiei scăzute şi stabile ca obiectiv unic;

- cuantificarea obiectivului politicii monetare sub forma unei rate a inflaţiei ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp (anual);

- independenţa Băncii Centrale în privinţa instrumentelor utilizate în atingerea ţintei de rată a inflaţiei, ducând la o reducere a rolului ţintelor intermediare;

- transparenţa strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor şi deciziilor de politică monetară;

- creşterea răspunderii Băncii Centrale pentru atingerea ţintei de inflaţie şi asumarea eşecurilor în atingerea ţintelor stabilite;

- dependenţa de furnizarea în timp util a unui set complet de informaţii privind variabilelele macroeconomice relevante (reale, monetare, fiscale, externe).

Avantajele utilizării ţintei de inflaţie drept ancoră nominală pentru politica monetară sunt următoarele:

- utilizarea ţintei de inflaţie ca ancoră nominală duce la îmbunătăţirea disciplinei politicii monetare;

- limitarea inconsistenţei dinamice prin creşterea responsabilităţii Băncii Centrale faţă de îndeplinirea obiectivului fundamental de stabilitate a preţurilor;

- realizarea unor rate ale inflaţiei mai mici, cu anticipaţii inflaţioniste mai mici;

- dezinflaţie cu minimizare relativă a costurilor;

- sporeşte gradul de înţelegere a politicii monetare de către public;

- îmbunătăţeşte gradul de cuantificare a politicii monetare;

- regim transparent şi flexibil, operaţional chiar în condiţiile instabilităţii relaţiei agregate monetare-inflaţie;

- creşterea transparenţei duce la o formulare coerentă a anticipaţiilor inflaţioniste şi la creşterea credibilităţii Băncii Centrale.

Obiectivul fundamental de a asigura stabilitatea preţurilor, pe care şi-l asumă BNR, implică crearea unui cadru decizional adecvat unei strategii bazate pe un astfel de obiectiv, inclusiv stabilirea şi utilizarea unei măsuri a inflaţiei relevante pentru deciziile de politică monetară. Este universal acceptat faptul că indicele preţurilor de consum (IPC) – indicatorul cel mai cunoscut publicului larg şi utilizat de către majoritatea băncilor centrale ca măsură a inflaţiei – conţine elemente care nu intră în sfera de influenţă a autorităţii monetare (modificarea preţurilor administrate şi a taxelor, influenţa unor condiţii climaterice adverse asupra producţiei agricole sau producerea unor şocuri pe piaţa petrolieră internaţională). În pofida impactului semnificativ asupra ratei inflaţiei, astfel de şocuri, în cazul în care sunt temporare, nu necesită neapărat o reacţie din partea politicii monetare întrucât, de regulă, sunt reversibile şi nu afectează anticipaţiile inflaţioniste. Pentru izolarea efectelor acestor şocuri, se apelează la descompunerea inflaţiei într-o componentă tranzitorie şi o componentă permanentă – cunoscută sub numele de inflaţie de bază (core inflation) –, care reflectă sursele persistente ale presiunilor inflaţioniste (cererea de bunuri şi servicii) şi care, fiind mai puţin volatilă, este mai uşor de prognozat decât inflaţia totală.

În literatura de specialitate se propun mai multe modalităţi de a construi inflaţia de bază, însă, cea mai utilizată în rândul băncilor centrale – presupune excluderea anumitor subgrupe de produse din structura coşului de consum, şi anume cele care au o contribuţie importantă la volatilitatea inflaţiei sau care sunt afectate de şocurile ofertei. Cea mai cunoscută măsură a inflaţiei de bază astfel obţinută este cea a IPC din care se exclud alimentele şi energia. În cazul Băncii Naţionale a României, printr-o astfel de metodă se obţin trei măsuri ale inflaţiei de bază:

CORE1 – care presupune izolarea influenţei preţurilor administrate;

CORE2 – care elimină în plus şi impactul indus de componentele cu volatilitate ridicată (legume, fructe, ouă) şi de preţul combustibililor;

CORE3 – care, suplimentar faţă de măsura CORE2, elimină şi influenţele preţurilor tutunului şi băuturilor alcoolice, acestea fiind afectate de taxarea indirectă, în special de modificarea accizelor.